― Veţi şti că oamenii aceştia, Lawson Underwood şi Ralph Brentner, sunt spioni, veniţi aici, la Las Vegas nu cu gânduri bune, ci puşi să semene sămânţa răzvrătirii, şi au intrat în acest stat într-ascuns şi la adăpostul întunericului...

― Asta-i bună, comentă Larry, noi ştiam că am venit pe mijlocul lui US 70, la lumina zilei. Vocea lui se ridică într-un strigăt. Ne-au arestat în miezul zilei, pe Interstate, oare asta e totuna cu într-ascuns şi la adăpostul întunericului?

Flagg suportă întreruperea cu răbdare, ca şi cum ar fi fost de părere că Larry şi Ralph au tot dreptul să răspundă acuzaţiilor... fără ca asta să influenţeze în vreun fel decizia finală. Acum continuă:

― Veţi şti că aceşti oameni şi armatele lor sunt răspunzători de sabotarea şi bombardarea elicopterelor de la Indian Springs, prin urmare sunt vinovaţi de moartea lui Carl Hough, Bill Jamieson şi Cliff Benson. Sunt vinovaţi de omor.

Larry se simţi atras de un bărbat care stătea în rândul din faţă, a cărui identitate n-o cunoştea. Era Stan Bailey, şef al operaţiunilor de la Indian Springs. Văzu cum pe figura omului se aşternu neîncrederea şi uimirea şi cum articulează nişte cuvinte ridicole, de genul Can Man.

― Veţi şti că aceşti oameni şi armatele lor au mai trimis la noi şi alţi spioni, care au fost ucişi. Prin urmare îi osândesc la moartea ce li se cuvine, şi anume, să fie sfâşiaţi de vii în bucăţi. Este datoria şi răspunderea fiecăruia dintre voi să fie martor la această pedeapsă, ca să ţineţi minte şi să le povestiţi şi altora tot ce-aţi văzut astăzi.

Flagg zâmbi larg, dar, oricât s-ar fi străduit, rânjetul lui era la fel de cald şi de omenos ca al unui rechin.

― Aceia dintre voi care au copii în grijă pot să plece.

Se întoarse spre maşinile care aşteptau, cu motoarele la ralanti, trimiţând mici vălătuci de fum în aerul dimineţii. În clipa aceea, în partea din faţă a gloatei se stârni zarvă. Un bărbat îşi croi drum până în faţă.

Era un tip solid, a cărui faţă căpătase paloarea hainelor lui albe, de bucătar. Omul Întunecat îi înapoiase pergamentul lui Lloyd, ale cărui mâini tresăriră convulsiv atunci când îl văzu pe Whitney Horgan. Sulul se frânse în două, însoţit de zgomotul hârtiei sfâşiate.

― Hei, oameni buni! strigă Whitney.

Un murmur confuz veni din mulţime. Whitney tremura ca varga, ca şi cum l-ar fi pândit o criză de paralizie. Încerca într-un fel smucit să-şi îndrepte capul spre Omul Întunecat, pentru ca îndată să şi-l întoarcă înapoi. Flagg îl măsura pe Whitney cu un zâmbet feroce. Dorgan se pregăti să se apropie de bucătar, dar Flagg îl opri cu un gest.

― Asta nu-i corect! urlă Whitney. Ştii şi tu că nu e!

Linişte de mormânt.

Gâtul lui Whitney tresărea convulsiv, se vedea clar cum i se mişcă mărul lui Adam în sus şi în jos, ca o maimuţă pe băţ.

― Noi am fost odată americani! strigă el în cele din urmă. Nişte americani adevăraţi nu se poartă aşa. Eu n-am fost mare lucru la viaţa mea, recunosc, un simplu bucătar, dar ştiu bine că nişte americani adevăraţi nu se poartă aşa, nu se uită în gura unui nebun şi asasin în cizme de cowboy...

Un oftat general de teamă ieşi din piepturile acestor noi locuitori ai Las Vegasului. Larry şi Ralph schimbară între ei priviri mirate.

― Asta este el! insistă Whitney. Transpiraţia îi curgea pe obraji ca nişte lacrimi, izvorâte parcă din părul tăiat scurt, ca peria. Vreţi neapărat să-i vedeţi pe tipii ăştia doi rupţi în două, chiar înaintea voastră? Credeţi că aşa se începe o viaţă nouă? Credeţi că un asemenea lucru poate fi drept? Vă spun eu că o să vă chinuiască visele rele tot restul zilelor voastre!

Mulţimea murmură a încuviinţare.

― Trebuie să punem capăt acestei execuţii, spuse Whitney. Ştiţi? Trebuie să avem răgazul să ne gândim la... la...

― Whitney.

Vocea lui, moale ca mătasea, doar cu puţin mai tare decât o şoaptă, avu darul să reducă la tăcere vocea şovăielnică a bucătarului. Acesta se întoarse spre Flagg; buzele i se mişcau fără să scoată niciun sunet, iar ochii îi rămăseseră ficşi, ca ai unui peşte. Sudoarea i se scurgea acum pe faţă în adevărate torente.

― Whitney, ai fi făcut mai bine să taci. Vocea lui înceată ajungea până la ultimul ascultător. Te-aş fi lăsat să pleci... ce nevoie aveam de tine?

Buzele lui Whitney se mişcau mai departe, muteşte.

― Vino aici, Whitney.

― Nu, şopti el.

Nimeni nu auzi împotrivirea lui, cu excepţia lui Lloyd, Ralph, Larry şi poate Barry Dorgan. Picioarele lui Whitney se mişcară, ca şi cum n-ar fi auzit ce spusese gura. Mocasinii lui negri, rupţi, se mişcară târşâit prin iarbă; se apropia de Omul Întunecat ca o stafie.

Gloata urmărea scena cu ochii holbaţi şi gura căscată.

― Îţi ştiam planurile, spuse Omul Întunecat. Ştiam ce ai de gând să faci chiar înaintea ta. Şi te-aş fi lăsat să pleci de aici pentru un timp, până când aş fi fost din nou gata să te primesc înapoi. Poate peste un an, poate peste zece. Dar acum toate astea ţin de trecutul tău. Crede-mă, Whitney.

Whitney îşi recăpătă glasul pentru ultima oară; cuvintele ţâşniră din el într-un torent sugrumat.

― Tu nu eşti om! Tu eşti un fel de... un fel de diavol!

Flagg îşi întinse mâna stângă, cu arătătorul spre Whitney Horgan, cât pe ce să-i atingă bărbia.

― Da, asta aşa este, mărturisi el, atât de încet, încât nu-l auzi nimeni, în afară de Lloyd şi Larry Underwood. Asta sunt.

O sferă de foc albastru nu mai mare decât mingea de ping-pong cu care Leo se juca neîncetat se ivi din vârful degetului lui Flagg, cu un uşor pârâit de descărcare electrică.

Un cor de gemete, ca un vânt de toamnă, trecu prin mulţime.

Whitney ţipă – dar nu se clinti. Globul de foc i se lipi de bărbie. Se stârni imediat un miros dezgustător, de carne arsă. Globul îi trecu peste buze, lipindu-i buzele între ele şi împiedicând astfel să iasă urletul de dincolo de ochii lui bulbucaţi. Traversă un obraz, săpând un şanţ negru, perfect şi instantaneu cauterizat.

Îi închise ochii.

Se opri deasupra frunţii lui Whitney, iar Larry îl auzi pe Ralph vorbind,