― Nu mă voi teme de niciun rău... nu mă voi teme de niciun rău... nu mă voi teme de niciun rău...

Mingea de foc porni din dreptul frunţii lui Whitney spre spate, lăsând în urmă o fâşie cheală, grotescă; acum se simţea miros de păr ars. Whitney se clătină pe picioare pentru o clipă şi apoi se prăbuşi, din fericire cu faţa în jos.

Din pieptul mulţimii ţâşni un sunet prelung şi şuierător: Aaaahhhh. Era sunetul care se auzea pe 4 Iulie, atunci când oamenii erau deosebit de încântaţi de jocul de artificii. Mingea de foc plutea acum în aer, mai mare şi prea luminoasă ca să o mai poţi privi fără să strângi din ochi. La un semn al Omului Întunecat, porni încet spre mulţime. Cei din primul rând – printre care şi Jenny Engstrom, cu faţa albă ca varul – se traseră înapoi.

Flagg provocă mulţimea, cu voce tunătoare:

― Mai este cineva care să nu fie de acord cu sentinţa mea? Dacă-i aşa, să vorbească acum!

Linişte profundă.

Flagg păru mulţumit:

― Atunci să...

Deodată, capetele începură să se îndrepte într-altă direcţie. Şoapte de mirare, tot mai năvalnice. Flagg părea luat prin surprindere. Câţiva oameni din mulţime începuseră acum să strige în gura mare cuvinte ce nu se puteau înţelege. Mingea de foc se lăsă în jos şi se roti nesigur.

Larry auzi bâzâitul egal al unui motor electric. Şi din nou numele acela uimitor trecu din gură în gură, niciodată limpede, niciodată întreg: Man... Can Man... Trash... Trashy...

Cineva venea prin mulţime, ca un răspuns la sfidarea Omului Întunecat.

Lui Flagg i se strecură groaza în inimă. Groaza aceea pe care ţi-o inspiră necunoscutul şi neaşteptatul. Prevăzuse totul, până şi discursul ad-hoc şi dement al lui Whitney. Prevăzuse totul, doar asta nu. Mulţimea – mulţimea lui – se desfăcea, se trăgea înapoi. Se auzi un ţipăt, înalt, limpede şi cutremurător. Cineva o rupse la fugă. Apoi altcineva. Echilibrul emoţional şi aşa fragil al mulţimii se frânse apoi: cuprinşi de panică, oamenii începură să se risipească în toate direcţiile.

― Rămâneţi pe loc! strigă Flagg cât îl ţineau puterile, însă zadarnic.

Gloata se transformase într-un vânt tare, şi nici măcar Omul Întunecat nu se putea pune în calea vântului. Furia teribilă a neputinţei crescu în el nemăsurat şi, împreună cu teama, alcătui un amestec nou şi extrem de periculos. Iar îi ieşise strâmb. În ultima clipă apăruse ceva care-i răsturnase planul, cum se întâmplase cu bătrânul avocat din Oregon, cu femeia care-şi retezase gâtul în sticlă... şi Nadine... căderea Nadinei...

Oamenii o rupseră la fugă, risipindu-se în cele patru vânturi, ropăind peste pajiştea din faţa lui MGM Grand, peste stradă, către Strip. Apucaseră să-l vadă pe cel din urmă oaspete, ajuns în sfârşit, ca o imagine sumbră dintr-o povestire plină de orori. Văzuseră, poate, obrazul grosolan fardat al infernalei clipe a Judecăţii de Apoi.

Şi mai văzuseră ce adusese cu el călătorul întors din peregrinările lui.

Odată ce gloata se topi, văzu şi Randall Flagg, ca şi Larry, Ralph şi Lloyd Henreid, care îngheţase, ţinând încă pergamentul sfâşiat în mâini.

Era Donald Merwin Elbert, mai bine cunoscut drept Trashcan Man, acum şi pururi, lume fără de sfârşit, aleluia, amin.

Era la volanul unui căruţ electric mare şi murdar. Masivele şi puternicele baterii ale maşinăriei erau aproape consumate. Căruţul bâzâia, pârâia şi se împleticea. Trashcan Man se bâţâia pe scaun, ca o marionetă dementă.

Se afla în ultimul stadiu al bolii de radiaţie. Părul îi căzuse. Braţele, ieşind dintre zdrenţele cămăşii, erau acoperite cu răni deschise şi purulente. Faţa lui era o supă roşiatică, plină de cratere, din care un singur ochi albastru-palid sclipea cu o inteligenţă teribilă şi jalnică. Dinţii dispăruseră. Unghiile dispăruseră. Din pleoape nu mai rămăseseră decât nişte fragmente de carne zdrenţuită.

Omul părea să fi ieşit cu maşinăria lui electrică tocmai din gura întunecată şi arzătoare a iadului.

Flagg îl urmărea încremenit. Zâmbetul îi dispăruse. Culoarea sănătoasă din obraji dispăruse. Faţa lui arăta deodată ca o vitrină de sticlă limpede şi palidă.

Vocea lui Trashcan Man bolborosi extatic din pieptul lui plăpând:

― Am adus-o... ţi-am adus focul... te rog... Îmi pare rău...

Primul se dezmetici Lloyd. Făcu un pas, apoi încă unul.

― Trashy... Trashy, băiatule..., croncăni el.

Unicul lui ochi abia se mişca, detectându-l în sfârşit, cu greutate, pe Lloyd:

― Lloyd? Tu eşti?

― Eu sunt, Trash. Lloyd tremura, din toate încheieturile, la fel ca Whitney. Hei, ce-ai adus acolo? Nu cumva...

― E Marea Lovitură, îi împărtăşi Trash fericit. E bomba atomică. Începu să se legene încolo şi încoace pe scaunul căruciorului electric, ca un proaspăt convertit, la întrunirea vreunei secte de exaltaţi. Bomba atomică, Marea Lovitură, focul cel mare, viaţa mea pentru tine!

― Du-o de-aici, Trash, şopti Lloyd. E periculoasă. Frige... Du-o de-aici...

― Fă-l să scape de ea, Lloyd, scânci Omul Întunecat, în ultimul hal de speriat. Trimite-l cu ea de unde-a adus-o. Spune-i...

Singurul ochi sănătos al lui Trashcan se căscă neîncrezător.

― Unde-i el? întrebă, apoi glasul i se ridică, într-un urlet de moarte. Unde-i el? A plecat! Unde este? Ce i-aţi făcut?

Lloyd făcu un ultim şi suprem efort:

― Trash, trebuie să scapi de obiectul acela. Trebuie...

Deodată, Ralph strigă:

― Larry! Larry! Mâna lui Dumnezeu!

Figura lui Ralph vădea o fericire imensă. Ochii îi străluceau. Arăta spre cer.

Larry îşi ridică privirea. Văzu ghemul de electricitate pe care Flagg îl iscase din vârful degetului. Acum căpătase dimensiuni enorme. Atârna pe cer, tremurând şi aplecându-se spre Trashcan Man, emiţând scântei, ca firele de păr încărcate de sarcină electrică. Larry constată absent că aerul era atât de încărcat de electricitate, încât până şi părul de pe trupul lui se ridicase.

Iar forma aceea de pe cer avea cu adevărat forma unei mâini.

― Nuuu! se tângui Omul Întunecat.

Larry se uită spre el... dar Flagg nu se mai afla acolo. Avu impresia că un lucru monstruos se afla în faţa locului unde stătuse Flagg. Ceva prăbuşit, cocoşat şi aproape fără formă – ceva cu ochi galbeni enormi, cu pupila tăiată ca la pisici.

Apoi dispăru.

Larry văzu hainele lui Flagg – jacheta, pantalonii, cizmele – rămase în poziţia lor normală, deşi nu mai îmbrăcau nimic. Pentru o fracţiune de secundă mai păstrară forma trupului pe