cu visul din care se deșteptase chiar atunci, încît aproape nu-l miră. Privea cu ochii deschiși în cameră. Nu-l neliniști nici una din fețele palide pe care le zări alături; și în fața lui, întocmai ca pînă acum, întocmai ca în visul acela amețit, bolnav, cu plimbarea pe lac, cu Le Mystère de Jesus, pe care-l cetea tare, ridicînd mîna dreaptă în sus, Vladimir. Și deodată barca se cufundase, întocmai așa cum povestise Andronic pe marginea lacului, se cufundase în mijlocul apei, fără nici o zvîcnitură, alunecînd la fund, ca și cum ar fi fost smolită cu plumb…

— …Ți-a omorît cineva soața și ai rămas singur-singurel! vorbi Andronic, parcă ar fi ascultat șoaptele șarpelui.

Liza deschise ochii și avu din nou tresărirea adîncă de la început. Șarpele se mișca aproape de obrazul lui Andronic și toate zvîcniturile lui tremurate aveau în simțirea Lizei un alt înțeles, năprasnic. O vrajă înnebunitoare pornea din cuvintele lui Andronic, din jocul șarpelui.

— …Voiai să muști pe cineva de aici? își întrebă Andronic tovarășul. Voiai să te răzbuni?… Dar nu vezi că sînt toți oameni de treabă și sînt atîtea dudui frumoase, adăugă el zîmbind, fără să-și ridice privirile din ochii șarpelui.

Dorina roși din nou și inima începu să-i bată puternic. Gîndurile îi năvăleau acum fără sfială, gîndurile și dorințele ei. Despre ea vorbise Andronic, desigur: „dudui frumoase”. Pe ea o alesese Andronic…

— Ai venit la nuntă? întrebă cu mirare Andronic. Simțeai că aici e o nuntă?!

Căpitanul Manuilă roși brusc; deși era întocmai ca în vis, lucrurile acestea nu se pot spune de față cu toată lumea. Întoarse ochii spre Dorina, privind-o pe furiș. Fata rămăsese pironită, palidă, cu buzele tremurînd; în acea clipă începuse pentru ea călătoria. Barca îi aștepta în același loc, pe ei amîndoi, să pornească în largul apei. Cu Andronic lîngă ea, agățată aproape de brațul lui, nu mai simțea nimic, nici măcar bucurie. Acum se vor desprinde de țărm și vor rămîne înlănțuiți în barcă, poate strînși unul lîngă altul, în fundul bărcii, ca într-un cuib. „Al doilea!” auzi ea atunci glasul lui Stere și voi să pornească. Dar o greutate nevăzută o țintuia pe loc, atîrnată de brațul lui Andronic. „Haide! Aleargă!” auzi din nou glasul lui Stere, parcă mai poruncitor. „Pierzi gajul!” îi spuse cineva de alături, glumind. Dar Dorina știa acum ce înseamnă lucrul acesta și plecă ochii în jos. E nuntă doar, știe la ce se așteaptă… De ce totuși nu se putea desprinde de pe marginea lacului și nu se putea mișca, nu putea alerga?… „Aleargă! Aleargă!” auzi ea încă o dată mai multe glasuri strigîndu-i din spate. Nu voia Andronic să se hotărască, nu-i plăcea gajul ei?

— …Și cine, mă rog, au să fie mireasa și mirele? întrebă din nou Andronic în glumă. Ce duduie ai alege tu, dobitoc blestemat, rămas fără soață?!

Desigur, înțelese Liza, Andronic întreabă doar în glumă pe șarpe. La ea se gîndește cînd spune că atîtea dudui frumoase sînt aici și din toate trebuie să aleagă una. Să aleagă numai una, asta are să facă Andronic acum. De aceea a așezat toate femeile în cerc, lipite de pereți. Ca să le vadă mai bine, să le cîntărească pe toate și să-și aleagă numai una. El singur e doar mirele. Și m-a ales pe mine, numai pe mine, înțelegea Liza, fascinată de jocul obraznic, bărbătesc al șarpelui.

— …Haide, spune, cine îți place ție mai mult de aici? șopti Andronic în urmă.

D-ra Zamfirescu începu să tremure. Dacă o alege pe ea? Să se apropie șarpele, să-l simtă urcîndu-i-se pe sîni, coborînd îndrăzneț, cu lunecarea lui nouă și îngrozitoare?!… Nu, nu, asta nu se poate! De ce tocmai pe ea, de ce așa?!

— …Bine! exclamă începînd să rîdă Andronic. Ești un mare blestemat!… Dar acum du-te de aici, te-așteaptă moarta…

Întocmai așa cum gîndise d-na Zamfirescu, îngrozită, șarpele ăsta necurat e doară un suflet și el, venind din cine știe ce mormînt. Și are o soață moartă, întocmai ca toți ceilalți, întocmai ca toți oamenii care au morți, puși în pămînt, de demult. De acolo vin ei, cîteodată, ascunși sub chipul unui șarpe – vin în casele viilor și beau lapte lăsat pentru ei, vin amestecat cu miere… Groaza d-nei Zamfirescu era foarte aproape de venerație. Numai dacă ar mai avea putere să facă o cruce, să se roage pentru sufletele morților. Cine știe cine n-are odihnă pe lumea cealaltă, și a trimis șarpele ăsta necurat, atît de departe, tocmai în casă… Numai să nu mai ceară și pe altcineva. Să nu mai ceară vreun mormînt, că sînt și semne din astea…

— …Ai să te duci departe, șopti Andronic, ai să înoți pînă în insula din mijlocul lacului și ai să rămîi acolo, ascuns. Nu care cumva să aud că mi-ai ieșit din cuvînt. Și să nu muști vreun om. N-are să ți se întîmple nimic, fii fără grijă… Haide, acuma du-te!

Șarpele rămase cîteva clipe în bătaia lunii, alintîndu-se parcă față de ochi nevăzuți. Andronic înălță încet brațul și-l întinse către ușă. Ca și cum s-ar fi temut de amenințarea lui, șarpele se-ntoarse, șovăi căutîndu-și drumul, ridicînd și aplecînd necontenit capul.

Vladimir îl vedea foarte bine acum, de-abia acum – căci alergarea lui prin pădure, singur, gonit din urmă de un duh nevăzut, de-abia acum luă sfîrșit. Nici nu și-a dat bine seama cum a început goana. Un cadran de ceas fosforescent, care se făcea tot mai mare și tot mai mare, pînă ce-l orbi cu luminile lui, verzi, lunare; și, în mijloc, șarpele. Cum de nu a prins de veste că ceasul lui Stamate, pe care el l-a purtat în mînă, alergînd prin pădure, ascunde într-însul un șarpe? Pe nesimțite, limba ceasului începuse să crească, înviorată, pînă ce Vladimir zări înspăimîntat cum mijesc inelele șarpelui, cum sclipesc și se înfioară ele sub lumina aceea fosforescentă. Să-i dea drumul numaidecît din mînă, să zvîrle ceasul! Dar