ridică și plecă și abia la ușă îmi spuse, dar cu un glas neașteptat, încărcat brusc de o tandrețe care venea parcă de la o altă Matildă, nebănuită și copleșită parcă de o tristă soartă: „Idei blestemate! Fără ele sîntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înșine! La revedere, domnule Petrini, aștept telefonul dumitale.” Capitolul XII

Nu mă grăbii însă s-o caut. Gîndul mi-era la Petrică. El mă însoți ca de obicei în drumul meu pînă acasă, dar se feri să-mi spună ceva de plecarea lui. Se pare însă că se produsese în el o armonie între starea de iritare universală care îl făcea atît de interesant și „umanismul” său de ultimă oră, care îl făcea total plicticos: era liniștit, ironia mai domoală, însoțită de un surîs care nu se ștergea, limbajul cu tresăriri caustice și adesea memorabile. În acele zile fusese găsit de către soția lui, spînzurat de plafonieră, un flautist al Filarmonicii din orașul nostru. Petrică îmi povesti cu lux de amănunte această dramă, dar fără să se înfioare de ea, ba chiar rîse de detaliul care o declanșase. Cică acest flautist era un om pasionat de meseria lui și avea și el un vis: ca orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un turneu în străinătate și să vadă și el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, ținea la familie etc. Și într-o zi se întîmplă cu el la o repetiție ceva ciudat. De atîția ani de cînd era flautist niciodată dirijorii nu avuseseră dificultăți cu el, era extrem de conștiincios, își studia atent partitura și rar i se întîmpla să i se spună, ei, flautul, mai accentuat, sau, flautul, ssss, piano. De astă dată însă flautul nu numai că era prea forte sau prea pianissimo, ci pur și simplu nu cînta partitura, ci cu totul altceva… Dirijorul bătu enervat în pupitru, crezînd că flautul fusese pur și simplu neatent, adică deschisese din greșeală la altă pagină. Și orchestra se pregăti să reia… a, a, a, și apoi începu, atacă respectiva simfonie, flautistul însă aiurea, tot așa cînta. Atenție, flaut, strigă dirijorul oprind, flaut, ce faci acolo? Păi ce dirijez eu aici? Atunci flautistul ieși în fața orchestrei, își dădu pantalonii jos și se îndoi: mie, zise el, să-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, îl dădu afară (el era și director al Filarmonicii). Ce se întîmplase? Se află mai tîrziu, îl luaseră niște colegi, insistînd mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se închise în casă și într-o zi citi într-un ziar că Filarmonica avea să plece curînd la Paris. Fără el, bineînțeles, care visase o viață tocmai această clipă, ratînd-o chiar în preziua împlinirii ei. Și se spînzură. Am relatat această istorie gogoliană sau cehoviană nu pentru interesul ei, epuizat în literatură, ci pentru starea de spirit a lui Petrică. El o povesti cu o veselie care mă intrigă, cu acea superbă nepăsare pe care o avem cînd sîntem foarte tineri, față de dramele altora, din care nu reținem finalul tragic, ci amănuntul declanșator, deraierea, grotescul psihologic; puțin ne pasă de această deraiere care în mod normal nu putea să aibă cine știe ce urmări, în cazul de față flautistul dat afară se putea angaja în altă parte, da, dar omul avusese și el un vis… Petrică mi se păru că povestise întîmplarea stăpînit de un sentiment de eliberare… Era liber, adică era el însuși, iată, putea rîde liniștit de o dramă, dacă avea chef… Știa el de ce rîsese, nu trebuia nici să-și explice cuiva reacția și mai ales nici să și-o reprime și cu atît mai puțin să fie pus sub acuzația, de pildă, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi putut s-o facă? Matilda, bineînțeles… Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrică, este acum hăt departe, și ce bine era fără ea, să simți cum întreaga ta ființă se poate manifesta în toată libertatea și complexitatea ei intimă, fără să te pliezi cuiva sau să lupți împotriva cuiva ca să te faci înțeles. Avea dreptate. Auzind povestirea dramei flautistului puteam eu însumi să ghicesc acum că Matilda ar fi spus: „nu e nimic de rîs aici”. Bineînțeles că nu era, și totuși rîdea. „Mie să-mi dirijezi…” Nu totdeauna receptăm în primul rînd drama, ci în mod stupid declanșarea ei stupidă. Oricît te-ai strădui să ignori faptul evident că conștiința noastră are și o periferie (și la noi, la români, această periferie e mai întinsă ca la alții, și acolo, cred, se află cea mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei reuși să faci abstracție de ea. Matilda recepționa probabil faptele vieții direct în miezul conștiinței și confunda la alții periferia cu centrul. Dar anticipez. Acest adevăr al reacției ei fundamentale în fața existenței aveam să-l aflu pe de-a-ntregul ceva mai tîrziu, acum doar îl intuiam observînd schimbarea lui Petrică.

Astfel, totul se terminase între ei? Îi dădui un telefon.

„Am iubit la el încă din primele clipe cînd ne-am cunoscut sensibilitatea și delicatețea sufletului lui, începu Matilda cînd ne văzurăm iarăși, fără altă introducere. Știu, continuă ea, eu am în mine și ceva grosolan și cred că această trăsătură de care nu eram pe atunci conștientă s-a agățat de Petrică, asta a fost greșeala mea, fiindcă să vezi ce s-a întîmplat…”

De îndată ce intrase în odaia mea înțelesesem de ce data trecută dăduse din cap cînd venise vorba de Petrică și după aceea și plecase! Nu-și dăduse seama de la început că eu o judecam cu ochii bărbatului ei și că o destăinuire în astfel de condiții era imposibilă. Iar a doua greșeală era că acceptase o discuție cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai tîrziu aveam să aflu că discuțiile pur și simplu o îndîrjeau, nu le putea birui, adică nu-și putea birui nici adversarul, nici pe sine, care, zicea ea, era conștientă că produceau o stranie surpare în simpatia celuilalt; nu știa de ce, dar era un