niciun caz medicina. Și în al doilea rând nu voia să accepte ceea ce antropologia raselor susținea, pentru că îi părea o trădare a prietenei ei Ruth.

Pe de altă parte, oare nu cumva și Ruth o trădase? Bine, aceasta nu cunoștea adresa ei electronică și probabil în SUA nu exista o posibilitate de a o afla, dar o corespondență normală prin poștă exista și în America! Totuși Ruth nu îi scrisese nici măcar o dată în toți acești ani.

În ultimul an de școală Helene procedă ca și în cei anteriori: se dedică în totalitate programării. Computerul îi părea mai mult decât oricând un loc de refugiu, o fortăreață împotriva a tot ce o neliniștea. Ea controla computerul. Dar nu și viața ei. Aceasta făcea ce voia ea.

•••

Cu timpul Helene se obișnui cu faptul că prietena ei se prezenta Aschenbrenner la telefon. Drumul până la gospodăria ei era mai scurt decât cel până la cea a familiei Scholz; cu bicicleta îl făcea într-o jumătate de oră și când Marie avea timp liber, era ca un refugiu în vremurile în care lumea părea să se dezintegreze. Când ea și Marie coceau ceva, politica mare era uitată și totul părea în regulă.

Cu excepția momentului în care Helene încerca să spargă ouăle.

— Nu te-ai mai experimentat și tu, râdea Marie de ea și pescuiau împreună cojile care căzuseră în faină.

Însă acasă și la școală discuțiile politice din timpul verii își făceau tot mai mult loc. La fel și la televizor.

Tot pe atunci au început și cursurile obligatorii de apărare antiaeriană. Toți locuitorii au fost obligați să își amenajeze acasă adăposturi antiaeriene, să procure măști și alte obiecte și să aibă provizii în caz de necesitate. La școală se făceau exerciții de alarmare la fiecare câteva săptămâni; trebuia să lași totul baltă imediat ce pornea sirena și să te îndrepți cât mai repede, dar „civilizat și calm”, spre adăposturile dotate corespunzător, în care se mai simțea încă miros de vopsea.

Helene îl întrebă pe tatăl ei dacă asta însemna că în curând va fi război.

— Führerul vrea cu siguranță pace, era acesta de părere. Pentru pace este nevoie de doi, însă pentru război doar de unul. Iar Reichul are și așa numeroși dușmani, în primul rând Anglia. Niciodată nu știi ce au de gând aceștia.

— Anglia vrea să oblige Germania la război, spuse Armin, care între timp devenise un mândru bărbat german în uniforma lui care îi venea perfect, cu însemnele diviziei 14 blindate. Führerul le face numeroase oferte de pace, dar ei le refuză. Și se înarmează continuu. Este clar ce înseamnă asta.

— Chamberlain vrea pacea, dar mulți din guvernul lui și din parlamentul englez nu, opină tatăl. De aceea torpilează toate eforturile pentru aplanarea disputei cu Polonia pentru coridorul spre Danzig.

— Germania devine prea periculoasă pentru ei, zise Armin. Acum suntem un concurent la supremația pe continent. Anglia ar prefera să ne vadă din nou îngenuncheați, cum eram după 1917. El strânse pumnii și adăugă: Dar o să fie uimită!

În august a fost înființată la Berlin „Wehrmachtsauskunftsstelle für Kriegsverluste und Kriegsgefangene” (Autoritatea militară pentru pierderi de război și prizonieri) și s-a instituit un sistem de raționalizare pentru anumite alimente. Posesorii unui telefon popular primeau un număr de puncte în contul familiei, care se ștergeau automat din evidență atunci când făceau cumpărături. Ulterior, primeau o situație cu numărul de puncte disponibile până la sfârșitul lunii. Cei care nu aveau telefon trebuiau să solicite cartelă. Dacă nimereau la casă în spatele unuia din această ultimă categorie puteau sta destul de mult.

Pe 23 august au primit un mesaj de la Armin:

 

(Armin) Surioară, la sfârșit de săptămână nu vin acasă. Suntem în stare de alarmă.

 

Helene era în pauză, iar mâncarea de mazăre i se oprise în gât. Răspunse nervoasă:

 

(Helene) Păcat, mă bucuram atât de mult să te revăd. Sper că asta nu înseamnă ceva rău???

 

Puse telefonul lângă farfurie ca să îl urmărească în timpul mesei. În sfârșit veni și răspunsul:

 

(Armin) Cred că este doar o măsură preventivă. Dincolo, în Polonia, este mișcare și trebuie să ne demonstrăm forța, ca ei să nu o ia razna. MA, MMSWM.

 

MA, MMSWM însemna muss aufhören, melde mich so bald wie möglich (trebuie să întrerup, revin cât de curând posibil). Lui Armin îi plăceau aceste prescurtări, de când era în armată.

El reveni a doua zi:

 

(Armin) Poate că ne vom revedea totuși la sfârșitul săptămânii. Vom vedea.

 

Și încă un mesaj vineri:

 

(Armin) Din păcate nu se poate. Nimeni nu are voie să plece acasă. Mănâncă și pentru mine și gândește-te la mine, în timp ce eu apăr Reichul!

 

Ea îi răspunse:

 

(Helene) Vrei să mă îngraș?

(Armin) Puțin te-ai mai putea rotunji, surioară. MA, MMSWM.

 

Remarca aceasta o atinse pe Helene, cu toate că ea știa că fratele ei nu vorbise serios. Chiar îi lipseau niște rotunjimi în anumite locuri? Avea optsprezece ani și de trei ani purta sutien, deși se întreba cât se poate de serios de ce îl purta de fapt.

În acea săptămână știrile la televizor zbârnâiau una după alta. Săptămâna următoare, joi, fratele ei o contactă iarăși:

 

(Armin) Surioară, cred că polonezul ne urmărește. În orice moment telefoanele ne pot fi blocate.

 

Brusc Helene simți un nod în stomac. De o bună bucată de vreme, cu militarii nu se mai putea vorbi la telefon și dacă li se scria ceva, robotul răspundea automat că mesajul nu se putea expedia.

Răspunse rapid:

 

(Helene) Ai grijă de tine! Am un singur frate.

(Armin) Nu îți face griji. Atmosfera este bună, camarazi foarte buni. Voința noastră este de neclintit și lucrul acesta este în cele din urmă hotărâtor. MA.

 

Helene mai scrise:

 

(Helene) Te iubesc, frățiorule, și sunt mândră de tine.

 

Pe ecran apăru imediat: Din motive militare întemeiate, mesajul nu a putut fi transmis și a