A răsuflat adânc şi a văzut aburi ieşind în aerul rece de la înălţime. Când a încercat să sufle în pumni pentru a-i încălzi, a văzut că degetele îi erau pătate de sânge şi s-a oprit. Nu avea cu ce să le şteargă, aşa că şi-a scos cămaşa din pantaloni şi le-a frecat cu ea până când i s-a înroşit pielea.

În următoarea jumătate de oră, Ollie a rămas tăcut până când o turbulenţă puternică l-a făcut să arunce o privire din turelă. Camuflajul oferit de nori se termina. A numărat bombardierele Blenheim. Lipsea numai unul – o minune, ţinând seama de atacul-surpriză. Brusc, avionul s-a lăsat într-o parte şi a trebuit să se ţină de mitralieră. A văzut că bombardierele ieşeau din formaţie. Prin spărturile dintre nori a zărit pământul ivindu-se din apele Canalului Mânecii – ţărmurile franceze. Avioanele s-au împrăştiat, fiecare pornind pe o altă rută pentru a lansa cuştile cu porumbei deasupra câmpurilor din Franţa.

Ollie a simţit o mână pe umăr. S-a întors şi l-a văzut pe copilot.

— Ne apropiem de coastă, a spus acesta. O să dau drumul încărcăturii.

— Pot s-o fac eu, s-a oferit Ollie.

Copilotul a clătinat din cap.

— Comandantul vrea să fie totul făcut bine, a spus el, aruncând fără să vrea o privire spre coada avionului, unde a văzut trupul mitraliorului înfăşurat în linţoliul de plasă.

Ollie l-a văzut pe copilot albindu-se la faţă.

— Ce-ai zice să-ţi dau eu cuştile?

Copilotul a început să frece nervos medalionul din jachetă şi a spus:

— Bine, dar să stai departe de trape.

După ce avioanele au pornit fiecare în altă direcţie, zgomotul a doar două motoare părea incomparabil mai slab. Ollie a ieşit din turelă ca să-i facă loc copilotului. Lângă trupul mitraliorului era puţin spaţiu. S-a uitat la porumbei. Cei mai mulţi dormeau. Undeva, la coada avionului, se afla Ducesa. Gândindu-se la Susan, şi-a promis în gând că nu avea să se lase până când porumbiţa nu ajungea în mâinile ei.

— Pregătiţi-vă pentru lansare! a strigat locotenent-aviatorul Boar din carlingă.

Copilotul s-a prins de un mâner montat lângă trapele pentru bombe. S-a uitat în jur după o coardă de siguranţă, dar nu a văzut decât muniţia.

Trapele s-au întredeschis.

— Unde este coarda de siguranţă a lui Benny? a întrebat copilotul, uitându-se înnebunit în toate părţile.

Ollie a arătat spre Benny, care o avea prinsă de centură.

— Asta căutai?

— Da, a spus copilotul muşcându-şi buza.

Ollie a scos coarda după ce a desfăcut centura mitraliorului şi i-a înmânat-o. Pilotul şi-a prins repede un capăt al corzii de centură, iar celălalt l-a agăţat de un cârlig aflat lângă trape. Vântul l-a izbit în faţă, vălurindu-i obrajii.

— Le dăm drumul una câte una. La fiecare douăzeci de secunde. Ca să le răspândim.

Ollie a încuviinţat din cap.

— Ţine-te bine, a spus el arătând spre o chingă de piele fixată de fuzelaj. S-ar putea să avem companie.

Ollie s-a apucat strâns de chingă. Jos de tot, apa lăsa loc pământului. Acum zburau peste un pâlc de case şi o biserică de piatră. Un drum pustiu şerpuia prin sat, pierzându-se în zare. Fără tunuri. Fără tancuri. Fără nazişti. Doar câmpuri goale presărate printre petice de pădure. Locul părea abandonat, de parcă francezii intraseră adânc în mare şi se înecaseră, doar ca să nu trăiască sub ocupaţia nazistă.

— Daţi-i drumul! a strigat Boar.

Ollie i-a întins copilotului o cuşcă. Porumbelul a înălţat capul, înviorându-se brusc. Copilotul a dat drumul cutiei. Din instinct, porumbelul a încercat să zboare, zbătându-se între pereţii cuştii. Paraşuta s-a deschis. Purtată de vânt, cuşca a început să coboare spre un câmp.

În depărtare, Ollie a auzit trosnind tirul antiaerienei naziste. Inima a început să-i bată mai tare. I-a dat repede copilotului altă cuşcă.

Le-a luat pe toate la rând. Stivele scădeau. Porumbeii zburau spre câmpuri ca nişte umbreluţe de păpădie.

Când a ajuns la coada avionului, Ollie a văzut-o pe Ducesa în cuşca ei, mişcându-şi căpşorul dintr-o parte în alta, ca şi cum se străduia să priceapă de ce tovarăşii ei de zbor erau alungaţi pe rând din avion. A aşezat-o într-un colţ şi a luat şi ultimele două cuşti.

Copilotul le-a dat drumul, apoi s-a uitat în avion şi a văzut porumbelul fluorescent.

— Mai e unul, a spus el arătându-l cu degetul.

Ollie a clătinat din cap.

— Nu face parte din misiune.

— Dă-mi-l.

Ollie s-a apropiat de copilot. Curentul făcea să-i fluture manşetele pantalonilor.

— Dacă pasărea asta zboară, atunci zbori şi tu, a spus, arătând spre Franţa aflată la mii de metri dedesubt.

Copilotul a înghiţit în sec.

— Vorbeşti serios?

— Da, a minţit Ollie.

— Aţi terminat? a strigat Boar de la manşă.

Copilotul a frecat încă o dată medalionul din jachetă, apoi s-a uitat peste umăr, parcă aşteptând ca locotenentul să-i vină în ajutor.

— Tu alegi, a spus Ollie.

— O să putrezeşti în Seră, a spus el.

Şi-a desprins coarda de siguranţă de la centură şi a strigat:

— Am terminat!

Ollie simţea că viaţa lui se împrăştia în cele patru vânturi odată cu porumbeii. Mulţi ani de-acum încolo avea să vadă soarele răsărind doar printre gratii de fier. Dar cel puţin ar trăi cu gândul că făcuse tot ce-i stătea în putinţă ca să i-o ducă lui Susan pe Ducesa.

Copilotul s-a şters pe mâini, de parcă porumbeii puteau să-i transmită vreo boală. S-a uitat în jos la pământul francez în timp ce uşile trapei se apropiau încet una de cealaltă.

Din senin, o salvă de bubuituri i-a zdruncinat, doborându-l pe copilot la podea. Botul avionului a ţâşnit în sus. Copilotul a alunecat spre trape, încercând disperat să se prindă de ceva.

Ollie a ajuns la el chiar