Domnu David a cercetat îndelung marfa. A trecut apoi cu domnu Iordan afară şi s-a sfătuit cu el. Îşi mângâia cu mâna stângă ariciul de pe obraz şi cu dreapta suna nişte chei în buzunarul adânc al măntălii de aba roşcată.

  — Să-ţi spun ceva, domnu Iordan, şopti el venind aproape, lângă umărul crâşmarului, şi închizând ochiul drept; dacă n-aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n-ar avea soţ, într-o săptămână aş face o nuntă. M-ar cununa părintele Daniil. Am luat marfa şi ţi-am dat dumnitale comisionul de care mi-ai scris.

  După ce negustorul a numărat hârtiile de bancă şi le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenţie şi le-a mai numărat şi ea o dată. Treizeci şi opt de mii de lei. Le-a învelit în jumătate din gazeta din care le scosese domnu David, le-a vârât în taşca ei de piele, a strâns cătărămile şi a poftit pe părintele Daniil să-i ţie taşca până a doua zi dimineaţă.

  Gheorghiţă urmărea cu mare luare-aminte toate vorbele şi purtările maică-sa. Îi plăcea; dar se mira. Ar fi vrut s-o întrebe de ce dă popii banii. „Se teme să n-o prade careva la noapte.” Descoperind acest adevăr, se veseli şi începu a râde singur.

  Oaspeţii plecaseră.

  Apoi n-am eu baltagul pe care mi 1-a blagoslovit părintele? Întrebă el.

  Acela-i pentru altceva, răspunse Vitoria.

  Cătră asfinţitul soarelui, negustorul a venit cu sania-i largă, cu doi căluţi roibi, şi a încărcat marfa. Cele din urmă raze luciră în ţurţurii de ghiaţă ai streşinei, apoi în albastrul înalt al cerului. Era linişte şi fumurile satului suiau drept în văzduh.

  Gospodina făcu paturile devreme. Gheorghiţă îi lăsă cuvânt că se duce în sat până la cântarea întâia a cucoşilor. Avea şi el de făcut inspecţie la o clacă de scărmănat. Vitoria stinse opaiţul şi rămase în întuneric, dar nu adormi îndelungă vreme.

  Când se trezi, auzi sunând vântul dinspre amiază în cerce-velele ferestrei. Acel sunet cu ciudate modulaţii era întovărăşit de un răcnet întărâtat şi răguşit. Cunoscu numaidecât glasul lui Mitrea.

  Sări din pat şi-şi căută încălţările. Apoi îşi vârî nasul în geam. Se retrase şi desprinsese cu luare-aminte din cui puşca scurtă cu două ţevi, care sta atârnată de curea pe părete, aşa cum o lăsase Nechifor Lipan. Îi pipăi oţelele şi trase cucoaşele.

  Trecu, numai în sumăieş, la uşa de-afară. Atuncea auzi mai desluşit strigătul lui Mitrea. Dăduse la vite o dihanie. Toţi cânii din împrejurimi se deşteptaseră şi zăpăiau. Trase zăvorul. Când deschise, auzi şi glasul lui Gheorghiţă, amestecat cu al argatului, întinse puşca spre streşină şi slobozi un foc. În clipă, din cornul de dindos al casei se desprinseră două umbre omeneşti şi se depărtară, mistuindu-se în întuneric spre pădure.

  Oamenii de la cele mai apropiate gospodării soseau într-ajutor cu zvon. Unii rupeau şi desprindeau răzlogi din garduri. Mitrea povestea ca pe-o minune întâmplarea. Cum lupul sărise peste tohoarca lui şi năzuise la scroafele din fundul şurii. Şi cum dintr-o dată s-au sculat cu mânie scroafele asupra lupului, clefăind şi pălindu-1 cu sfârlele, până ce-a avut el vreme să puie mâna pe par. Avea el un par greu de corn, pe care îl ţinea lângă dânsul pentru nevoi de acestea. Când i-a tras una, lupul a făcut hî! Ca un om. Când i-a mai lepădat una, gata a fost. Cum l-au văzut pe-o coastă, cei doi dulăi albi au fost cu colţii în beregata lui.

  Dar de ce răcneai aşa, dacă l-ai doborât? Întrebă Vitoria.

  Mi-a fost frică tare. Mărturisi Mitrea şi păli cu botul opincii în leşul lupului.

  Femeia se uita pe gânduri la dihania zdrobită şi-n juru-i urmărea în închipuire umbrele care-i stătuseră ca o primejdie aproape, întoarse ochii spre stele, simţi sub sumăieş vânt cald; şi în toate înţelegea semne, încă nedesluşite.

  Cum trecu în casă, aprinse gazorniţa şi puse pe flăcău să încarce iarăşi puşca. Acuma se vedea că trebuie să ieie cu dânsa arma aceasta a lui Lipan. Cine ştie ce puşcă va fi fiind! Poate-a lovit cândva om; de aceea-i scurtată cu pila, hoţeşte. Lipan o cumpărase demult, de la un pribeag, şi o ţinea pentru vremuri de primejdie. Deci trebuia să i-o ducă cu mâna ei.

  Nu mai simţi nevoie să se hodinească. Se încălţă cu opinci şi-şi aşeză în desagi straie de schimb şi ciuboţele. Tarniţele cu poclăzile, pentru căluţii cei pagi, erau gata, cu trăistile cu merinde aninate de ciochine. (Tarnifă – şa de lemn.); (Ciochină – partea dindărăt a şeii.) Sumanele şi cojoacele erau înşirate alături. Îndată ce trec cei din urmă nouri şi vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale şi pot rămânea mai sprinteni.

  — Dar cât avem să stăm? Întrebă, cu nesfârşita-i mirare, Gheorghiţă.

  — Nu stăm; umblăm, până găsim ce căutăm. Altă rânduială n-avem. Nu uita s-ascuţi baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul.

  În zori-de-ziuă, vineri în 10 martie, munteanca şi feciorul ei au închingat caii cei pagi ş-au încălecat. Au trecut pe la părintele Dănilă şi Gheorghiţă a adus maică-sa taşca de la cucoana preuteasă Aglaia. Au coborât la crâşmă ş-au trezit pe negustor. Au cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. Şi când răsărea soarele, se aflau afară din sat, în lungul pârăului, cătră apa Bistriţei.

  Pe omături moi fâşâia austral şi cerul era ca floarea de zlac. (Zlac – floarea-paştelui, plantă erbacee a cărei floare are culoarea albă sau roz.) Gheorghiţă purta aninat în laţ, în dosul coapsei drepte, baltagul. Vitoria potrivise şi legase puşca cea scurtă dinapoia tarniţei. Umblau alături înaintea săniei jidovului. Când izbucni soarele în răsărit cătră Bistriţa, întâi munteanca şi pe urmă flăcăul îşi făcură de trei ori semnul sfintei craci, închinând fruntea spre lumină.

  VIII Yântr-o vreme, jidovul zise din urmă: