― Nu sunt deloc distrus.

Vocea calmă a lui Peter Goldsmith venea din uşa salonului şi amândouă se întoarseră către locul respectiv. Bărbatul se afla în cadrul uşii, însă la distanţă destul de mare de prag; vârfurile bocancilor lui de lucru se opriseră chiar înaintea locului unde începea covorul salonului, în continuarea preşului de calitate mai proastă din coridor. Frannie îşi dădu deodată seama că era locul unde-l văzuse stând de nenumărate ori. Oare când intrase el pentru ultima oară în salon? Frannie nu reuşea să-şi amintească.

― Ce cauţi aici? se răsti Carla, părând să fi uitat deodată grija faţă de vătămarea pe care ar fi putut s-o sufere inima soţului ei. Credeam că astăzi lucrezi până târziu.

― Am făcut schimb cu Harry Masters, îi explică Peter. Fran mi-a povestit deja, Carla. Vom fi bunici.

― Bunici! se isteriză ea. Începu să râdă, un hohot de râs urât şi tulbure. Trebuie să mă laşi pe mine să mă ocup de asta. Ea ţi-a spus ţie întâi, iar tu n-ai considerat că trebuie să stai de vorbă cu mine. Foarte bine. Nu mă mai miră că procedezi în felul acesta. Însă acum voi închide uşa şi vom lămuri împreună lucrurile.

Îi zâmbi amar lui Frannie.

― Adică între noi... „fetele”, îşi duse ea gândul până la capăt.

Carla puse mâna pe clanţa uşii şi dădu s-o închidă. Frannie o urmărea, buimăcită încă, incapabilă să înţeleagă accesul neaşteptat de furie şi venin al mamei ei.

Peter îşi întinse şi el braţul, încet şi hotărât, împiedicând-o să închidă uşa.

― Peter, vreau să laşi asta în seama mea.

― Ştiu ce vrei tu. Aşa am procedat până acum. Însă de această dată este vorba de altceva, Carla.

― Nu te afli pe domeniul tău.

― Ba da, îi replică el calm.

― Tată...

Carla se răsuci către ea; peste albeaţa nefirească din obrajii ei se aşternuseră două pete roşii, în dreptul pomeţilor.

― Să n-ai îndrăzneala să vorbeşti cu el! urlă ea. Nu cu el tratezi! Ştiu prea bine că reuşeşti să-l duci întotdeauna cu vorba ca să fie de acord cu ideile tale smintite şi să-ţi ţină partea, indiferent ce faci, dar astăzi vei avea de-a face cu mine, domnişoară!

― Potoleşte-te, Carla.

― Ieşi afară!

― Nici nu sunt înăuntru. Poţi să vezi şi tu că...

― Să nu cumva să-ţi baţi joc de mine! Ieşi afară din salonul meu!

Zicând acestea, începu să împingă uşa, coborându-şi capul şi folosindu-se şi de umăr, încât ai fi zis că este o specie ciudată de animal, jumătate taur, jumătate femeie. El îi făcu faţă cu uşurinţă la început, apoi trebui să depună mai mult efort. În cele din urmă, venele de la gât îi ieşiră în evidenţă din cauza încordării, deşi îşi măsura forţele cu o femeie, şi pe deasupra şi mai uşoară decât el cu vreo treizeci de kilograme.

Frannie ar fi vrut să le strige să înceteze, să-i spună tatălui ei să plece, ca să nu mai fie obligată s-o vadă pe Carla în această postură, să fie martori ai crizei ei de furie iraţională, a cărei ameninţare părea să planeze deasupra lor de când se ştia şi se dezlănţuise acum cu adevărat. Însă gura i se încleştase şi-i era imposibil să pronunţe ceva.

― Ieşi afară! Ieşi afară din salonul meu! Afară! Afară! Afară! Ticălosule, dă odată drumul la uşa asta afurisită şi IEŞI AFARĂ!

În acel moment, el îi trase o palmă.

Zgomotul în sine fusese aproape neînsemnat. Pendula bunicului nu se transformă într-un nor de indignare din cauza lui, ci continuă să bată, aşa cum făcuse încă de când fusese pusă în funcţiune pentru prima oară. Mobila nu gemu. Doar şuvoiul de cuvinte mânioase al Carlei se opri, ca şi cum ar fi fost retezat de un bisturiu. Ea căzu în genunchi, iar uşa se deschise larg, izbindu-se uşor de un scaun victorian cu spătarul înalt, acoperit cu o husă brodată de mână.

― Nu, vai, nu, murmură Frannie şocată.

Carla îşi duse o mână la obraz şi-şi ridică privirile spre soţul ei.

― Chestia asta te păştea de cel puţin zece ani, îi zise Peter. Vocea lui vădea un uşor tremur. Întotdeauna mi-am zis că n-o fac din cauză că mi se pare nedemn să loveşti o femeie. Sunt şi acum de aceeaşi părere. Dar dacă o persoană – bărbat sau femeie – se transformă în câine şi începe să muşte, trebuie să-l pui la punct. Regret, Carla, că n-am avut curajul s-o fac mai demult. Am fi avut amândoi mai puţin de suferit.

― Tată...

― Lasă-mă, Frannie, îi spuse el cu seriozitate, iar ea se conformă.

― Ai afirmat că Frannie este egoistă, continuă Peter, privind în continuare figura încremenită a soţiei lui. De fapt, tu eşti vinovată de asta. Din clipa morţii lui Fred, nu ţi-a mai păsat de ea. În acel moment ai hotărât că a te lega prea mult de cineva te poate răni adânc şi că e mai înţelept să trăieşti doar pentru tine. Tot de atunci ai început să-ţi cauţi mereu acelaşi refugiu. Mă refer la camera asta. Te-ai concentrat asupra familiei tale trecute în lumea celor drepţi şi ai uitat de cei care trăiesc încă. Iar atunci când ea a venit aici şi ţi-a spus că este la ananghie şi că are nevoie de ajutor, aş paria că primul lucru care ţi-a trecut prin minte a fost să te întrebi ce-ar zice doamnele din Clubul Florilor şi Grădinii, sau dacă asta va însemna că nu poţi să participi la nunta lui Amy Lauder. Dacă suferinţa rănilor tale poate justifica o schimbare, nicio rană din lume nu poate schimba realitatea, aşa cum este ea. Iar faptul că te-ai purtat egoist nu poate fi tăgăduit.

Îi întinse mâna şi-o ajută să se ridice. Carla avea aerul unei somnambule. Expresia ei nu se schimbase deloc, ochii erau la fel de mari şi neîncrezători. Frannie se gândea cu tristeţe că neîndurarea aceea se va întoarce curând în ei.

Nu se înşela.

― Este vina mea că nu te-am oprit