la timp. Din pricină că am vrut să evit orice neplăcere. Ca să nu se clatine barca. Vezi, şi eu am fost egoist, în felul meu. Iar când Fran a început să meargă la şcoală, m-am gândit, ei bine, acum Carla poate să facă ce vrea şi asta nu va face rău nimănui, decât ei, iar dacă o persoană nu-şi dă seama că face rău, poate că într-adevăr nu face rău. M-am înşelat. Nu zic că nu m-am înşelat eu şi cu alte prilejuri, însă niciodată atât de rău. Îşi întinse mâinile şi prinse umerii Carlei cu o anume blândeţe, în spatele căreia se ghicea însă o imensă forţă. Ascultă-mă: îţi vorbesc acum ca soţ. Dacă Frannie are nevoie de un loc unde să stea, ăsta mi se pare cel mai bun – aşa cum a fost şi până acum. Dacă are nevoie de bani, punga mea îi stă la dispoziţie – ca şi până acum. Iar dacă se hotărăşte să păstreze copilul, te vei îngriji să aibă un duş cum se cuvine pentru el şi, chiar dacă te gândeşti acum că nu va mai veni nimeni pe aici, ea are prieteni, prieteni adevăraţi, care n-o vor uita. Şi am să-ţi mai zic încă un lucru. Dacă doreşte să-l boteze, lucrul acesta se va întâmpla chiar aici. Chiar aici, în afurisitul ăsta de salon.

Gura Carlei se căscase, iar acum începu să iasă din ea un sunet. La început sună teribil de asemănător cu şuieratul unui ceainic pe un arzător fierbinte. Apoi se transformă într-un vaiet tăios.

― Peter, propriul tău fiu a zăcut în sicriu aici în cameră!

― Da. Tocmai de asta cred că nu există un loc mai bun unde să-l botezăm pe noul-născut, spuse el. Acelaşi sânge cu al lui Fred. Sânge viu. E ca şi cum ar fi Fred însuşi, care a murit de atâta amar de ani, Carla. Viermii n-au mai lăsat din el decât oasele...

La auzul cuvintelor lui, ea scoase un ţipăt şi-şi duse mâinile la urechi. El se aplecă şi i le îndepărtă.

― Dar viermii n-au pus încă stăpânire pe fiica ta şi pe copilul ei. Contează prea puţin cum a fost conceput... el e viu. Tu te porţi ca şi cum ai intenţiona s-o alungi, Carla. Ce-ţi mai rămâne dacă faci asta? Nimic în afară de salon şi de un soţ care te va urî pentru ceea ce ai făcut. Dacă faci asta, ei bine, zic că mai bine ne-am fi prăpădit toţi trei în aceeaşi zi —, nu numai Fred, ci şi eu şi Frannie.

― Vreau să mă duc sus şi să mă întind, spuse Carla. Mi-este greaţă şi cred că mi-ar face bine să stau în pat.

― Te ajut eu, se oferi Frannie.

― Să nu mă atingi, rămâi cu tatăl tău. Voi doi v-aţi înţeles, din câte îmi dau eu seama. V-aţi pus în gând să mă distrugeţi şi să mă compromiteţi în tot oraşul. De ce nu te muţi la mine în salon, Frannie? Poţi să arunci noroi pe covor, să iei cenuşă din sobă şi s-o arunci în pendulă! În definitiv, de ce nu? De ce nu?

Femeia începu să râdă şi-l împinse pe Peter într-o parte, ieşind din încăpere. Se clătina, ca şi cum ar fi fost beată. Peter încercă să-i pună braţul pe umăr şi s-o îmbrăţişeze. Carla îşi dezgoli dinţii şi pufni spre el ca o pisică.

Râsul ei se transforma în suspine pe măsură ce urca încet scările, sprijinindu-se de balustrada din mahon; era atâta deznădejde sfâşietoare în gemetele ei, încât lui Frannie îi era în acelaşi timp şi milă şi silă. Figura tatălui ei căpătase culoarea rufelor foarte murdare. Ajunsă la capătul treptelor, Carla se răsuci pe călcâie şi se balansă atât de puternic, încât Frannie se temu pentru o clipă că se va rostogoli până jos. Carla îi măsură pe cei doi, păru că vrea să le spună ceva, apoi le întoarse din nou spatele. Peste o secundă, se auzi uşa de la dormitorul ei trântindu-se; furtuna durerii şi furiei femeii ajungea acum până la ei mult estompat.

Frannie şi Peter schimbară priviri îngrozite, în timp ce pendula bunicului continua să bată impasibil.

― Se va rezolva de la sine, încercă Peter s-o liniştească. Îşi va reveni curând.

― Crezi? Frannie se apropie încet de tatăl ei, se lipi de el şi-l îmbrăţişă. Eu nu sunt de aceeaşi părere.

― Nu te frământa. Nu trebuie să ne gândim la asta acum.

― Ar fi mai bine să plec. Ea nu vrea să mă mai vadă în preajma ei.

― Ba trebuie să rămâi. Va fi nevoie de tine să fii aici atunci când îşi va reveni – dacă-şi va reveni – şi-şi va da seama că are nevoie de tine şi vrea să rămâi. Făcu o pauză. Cât despre mine, Fran, eu sunt deja în această postură.

― Tată, îi răspunse ea, rezemându-şi capul de pieptul lui. Vai, tată, te rog să mă ierţi, îmi pare extrem de rău...

― Şşşş, o linişti el, mângâind-o pe păr. Pe deasupra creştetului ei, vedea soarele după-amiezii revărsându-se prin ferestrele cu arcade, ca întotdeauna, auriu şi neclintit, aidoma luminii solare ce pătrunde în muzee sau în casele morţilor. Şşşşş, Frannie... Te iubesc, te iubesc.

CAPITOLUL 13

Lumina roşie se aprinse iarăşi. Se auzi şuieratul pompei. Uşa se deschise. Bărbatul care-şi făcu apariţia nu purta costumul alb integral, ci doar un mic filtru nazal strălucitor, care semăna puţin cu furculiţele cu doi dinţi, din argint, de genul celor puse la îndemână pe mesele cu sendvişuri, pentru extragerea măslinelor din pahare.

― Bună ziua, domnule Redman, spuse el în timp ce traversa încăperea. Îi întinse mâna, protejată de o mănuşă din cauciuc subţire şi transparent pe care Stu, luat prin surprindere, o strânse fără să crâcnească. Sunt Dick Deitz. Denninger mi-a comunicat că nu eşti de acord să joci mai departe dacă nu afli care-i scorul.

Stu aprobă din cap.

― Bine. Deitz se aşeză pe marginea patului. Era un tip scund şi oacheş şi, aşa cum stătea, cu coatele sprijinite chiar deasupra genunchilor, arăta ca un gnom dintr-un film al lui Disney. Deci cam ce-ai vrea