Mi se pare că încearcă să-şi ascundă un zâmbet, dar nu pot să fiu sigură.

  — Nu. Mă întrebam dacă ar fi bine să continuăm antrenamentul de bază.

  — Oh.

  Mă holbez la el năucă, uit să mai respir şi totul în mine se contractă. Ooh… asta e atât de frumos. Îmi înăbuş un geamăt.

  — Mănâncă, Anastasia.

  Iar nu mai ştiu de ce mi-e poftă… mai mult… mai mult sex… cin, vă rog.

  — Apropo, chestia asta e delicioasă, îmi zice şi zâmbeşte larg.

  Încerc să iau o furculiţă plină cu omletă, dar abia reuşesc s-o gust. Antrenament de bază! Vreau să ţi-o dau în gură. Oare asta face parte din antrenamentul de bază?

  — Încetează să-ţi mai muşti buza aia. E foarte tulburător şi se întâmplă să ştiu că nu porţi nimic sub cămaşa mea, iar asta face situaţia şi mai tulburătoare.

  Îmi cufund pliculeţul de ceai în micul ibric pe care mi l-a dat. Mintea mi-e cuprinsă de un vârtej.

  — La ce fel de antrenament de bază te-ai gândit? Întreb, cu vocea puţin cam prea înaltă, trădându-mi dorinţa de a părea cât mai naturală, dezinteresată şi calmă atât cât pot când hormonii îşi fac de cap prin corpul meu.

  — Păi, întrucât ai dureri, mă gândeam că am putea să ne rezumăm la deprinderile orale.

  Mă înec cu ceaiul şi mă holbez la el, cu ochii măriţi şi gura căscată. Mă bate uşurel pe spate şi-mi dă să beau suc de portocale. Nu pot să-mi dau seama la ce se gândeşte.

  — Asta dacă vrei să rămâi, adaugă.

  Ridic privirea spre el, încercând să-mi redobândesc echilibrul. Expresia lui e indescifrabilă. E cât se poate de frustrant.

  — Aş vrea să rămân astăzi. Dacă totul în regulă. Mâine trebuia să muncesc.

  — La ce oră trebuie să ajungi la muncă mâine?

  — La nouă.

  — Te duc eu la muncă mâine la nouă.

  Mă încrunt. Chiar vrea să mai stau o noapte aici?

  — Trebuie să ajung acasă în seara asta – am nevoie de haine curate.

  — Am putea rezolva asta aici.

  N-am bani de cheltuit pe haine. Ridică mâna şi îmi prinde bărbia, trăgând puţin de ea în aşa fel încât buza de jos scapă din strânsoarea dinţilor. Nici măcar nu eram conştientă că mi-o muşcam.

  — Ce este? întreabă.

  — Trebuie să ajung acasă în seara asta.

  Gura i se subţiază într-o linie dură.

  — OK, în seara asta, acceptă el. Acum mănâncă ce ai în farfurie.

  Gândurile şi stomacul meu sunt cuprinse de tumult. Pofta de mâncare mi-a dispărut. Mă zgâiesc la ce am în farfurie. Pur şi simplu, nu mi-e foame.

  — Mănâncă, Anastasia. Nici aseară n-ai mâncat.

  — Chiar nu mi-e foame, şoptesc.

  Ochii i se îngustează.

  — Ţin foarte mult să-ţi termini micul dejun.

  — Da' de ce faci atâta caz de mâncare? izbucnesc eu.

  El se încruntă şi sprâncenele i se împreunează.

  — Ţi-am mai spus, mă deranjează teribil risipa de mâncare. Mănâncă, se răsteşte el.

  Are ochii întunecaţi, încărcaţi de durere.

  Fir-ar să fie! Ce-o însemna toată povestea asta? Iau furculiţa şi mănânc încet, încercând să mestec. Trebuie să am grijă să nu-mi mai pun mult în farfurie dacă are ciudăţenia asta legată de mâncare. Expresia i se înmoaie văzând că mă străduiesc să-mi termin porţia. Remarc că şi-a făcut curat în farfurie. Mă aşteaptă să termin şi apoi îmi curăţă farfuria.

  — Tu ai gătit, eu fac curat.

  — E foarte democratic aşa.

  — Da. Se încruntă. Nu e în stilul meu obişnuit. După ce termin, vom face o baie.

  — Oh, în regulă.

  Oh, Doamne… tare aş prefera să fac un duş. Soneria telefonului îmi întrerupe reveria. E Kate.

  — Salut.

  Mă duc la uşile de sticlă ale balconului, departe de el.

  — Ana, de ce n-ai trimis nici un SMS azi-noapte?

  E mânioasă.

  — Îmi pare rău, m-am lăsat furată de evenimente.

  — Eşti bine?

  — Da, excelent.

  — Ai făcut-o?

  Caută să obţină informaţii. Îmi dau ochii peste cap când îi simt aşteptarea din glas.

  — Kate, nu vreau să vorbesc la telefon.

  Christian ridică privirea spre mine.

  — Ai făcut-o… Îmi dau seama.

  De unde poate să-şi dea seama? Blufează şi nu pot să vorbesc despre asta acum. Am semnat un contract, ce naiba!

  — Kate, te rog.

  — Cum a fost? Eşti bine?

  — Ţi-am spus că sunt bine.

  — S-a purtat frumos?

  — Kate, te rog!

  Nu reuşesc să-mi ascund exasperarea.

  — Ana, nu mă lăsa cu ochii în soare, am aşteptat ziua asta aproape patru ani.

  — Ne vedem diseară.

  Închid telefonul.

  Asta va fi o problemă tare dificil de rezolvat. E atât de tenace şi vrea să ştie – În detaliu, iar eu nu pot să-i spun pentru că am semnat un… cum se numeşte? Un contract de confidenţialitate. Ca trenul o să facă dacă aude de aşa ceva, şi pe bună dreptate. Am nevoie de un plan. Mă duc înapoi să-l văd pe Christian cum se mişcă cu graţie prin bucătărie.

  — Contractul ăla de confidenţialitate acoperă totul? întreb cu titlu de încercare.

  — De ce?

  Se întoarce şi se uită la mine în timp ce pune ceaiul la locul lui. Roşesc.

  — Păi, am câteva întrebări, ştii, despre sex. Mă uit în jos. Şi aş vrea s-o întreb pe Kate.

  — Poţi să mă întrebi pe mine.

  — Christian, cu tot respectul cuvenit…

  Vocea mea păleşte. Nu pot să te întreb. Pentru că aş obţine viziunea ta subiectivă, perversă ca naiba şi distorsionată privind sexul.

  — Vreau o opinie imparţială.