ea – sau poate că am sucombat. Of, e tare încurcată treaba asta. Îmi iau iPodul din geantă şi-mi pun căştile la urechi. Nimic nu se compară când ai nevoie de un companion în bucătărie. Îl vâr în buzunarul de la piept al cămăşii lui Christian, dau volumul la maximum şi încep să dansez.

  Dumnezeule, ce foame mi-e!

  Bucătăria asta mă intimidează. E atât de mişto şi de modernă şi niciuna dintre uşile dulapurilor nu are mâner. Mi-au trebuit câteva secunde ca să mă prind că, pentru a le deschide, trebuie mai întâi să le împing. Poate c-ar fi bine să-i pregătesc lui Christian micul dejun. Deunăzi mânca omletă… ăă, ieri la Heathman. Dumnezeule, ce multe s-au întâmplat de atunci. Mă uit în frigider, văd că sunt ouă din belşug, aşa că decid că vreau clătite şi bacon. Încep să prepar amestecul, dansând prin bucătărie.

  E bine să ai ceva de făcut. Îţi dă puţin timp pentru gândit, dar nu prea profund. Muzica tare din urechi te ajută şi ea să pui stavilă gândurilor prea profunde. Am venit aici să-mi petrec noaptea în patul lui Christian Grey şi am reuşit, chiar dacă el nu lasă pe nimeni în pat. Zâmbesc, misiune îndeplinită. În stil mare. Rânjesc. În stil mare de tot, iar amintirea nopţii trecute mă urmăreşte. Vorbele lui, trupul lui, felul lui de a face dragoste… Închid ochii în timp ce amintirea îmi face trupul să vibreze, iar muşchii mi se contractă în mod delicios în pântec. Vocea interioară se încruntă la mine… Te-a futut – n-a făcut dragoste cu tine, ţipă ca o harpie. O ignor, dar în adâncul meu ştiu că are dreptate. Scutur capul ca să mă pot concentra la ceea ce am de făcut.

  Găsesc o plită încorporată de ultimă generaţie. Cred că reuşesc să mă prind cum funcţionează. Am nevoie să pun clătitele undeva ca să rămână calde şi încep să mă ocup de bacon. Amy Studt îmi cântă în ureche despre inadaptabili. Cântecul ăsta însemna tare mult pentru mine, pentru că şi eu sunt o inadaptabilă. Niciodată nu m-am potrivit nicăieri, iar acum… trebuie să iau în considerare o propunere indecentă de la însuşi Regele Inadaptabililor. De ce e el aşa? Din fire sau prin educaţie? E atât de diferit de tot ceea ce cunosc.

  Pun baconul sub grill şi, între timp, bat nişte ouă. Mă întorc şi-l văd pe Christian şezând pe unul dintre taburetele de la barul pentru micul dejun, rezemat de el, cu faţa sprijinită în degetele împreunate, încă mai are pe el tricoul cu care a dormit. Lui, părul de „imediat-după-futai” îi vine de minune, la fel cum îi stă bine şi cu barba nerasă. Arată în acelaşi timp amuzat şi uluit. Încremenesc, roşesc, după care mă adun şi îmi scot căştile din urechi, iar genunchii mi se înmoaie la vederea lui.

  — Bună dimineaţa, domnişoară Steele. Văd că eşti plină de energie în dimineaţa asta, remarcă el sec.

  — Ăă… am dormit bine, mă bâlbâi eu, vrând să-i explic.

  Buzele lui încearcă să-i mascheze zâmbetul.

  — Nu pot să-mi închipui de ce. Se opreşte şi se uită încruntat. Şi cu am dormit bine după ce m-am întors în pat.

  — Ţi-e foame?

  — Tare, spune el cu o privire intensă, şi nu cred că se referă la mâncare.

  — Clătite, bacon şi ouă?

  — Excelent.

  — Nu ştiu unde-ţi ţii farfuriile.

  Ridic din umeri, căutând cu disperare să nu-mi trădez emoţiile.

  — Las' că fac eu asta. Tu găteşte mai departe. Vrei să-ţi pun nişte muzică? Să poţi să… ăă… dansezi mai departe?

  Cobor privirea către degetele de la mâini, ştiind prea bine că m-am înroşit la faţă.

  — Te rog, nu te jena de mine. E foarte distractiv.

  Tonul lui trădează un amuzament ambiguu.

  Îmi ţugui buzele. Distractiv, zici? Vocea interioară se prăpădeşte de râs pe seama mea. Mă întorc şi continui să bat ouăle, poate un pic mai tare decât ar fi necesar. Într-o clipă, e lângă mine. Mă trage uşor de codiţe.

  — Îmi plac astea, îmi şopteşte. Dar n-or să te protejeze.

  Hmm, Barbă Albastră…

  — Cum îţi plac ouăle? îl întreb cu acreală.

  El zâmbeşte.

  — Mestecate şi bătute temeinic, îmi răspunde pufnind superior. Mă întorc la ce am de făcut, încercând să-mi ascund zâmbetul. E greu să fii supărată pe el. Mai ales când e atât de jucăuş. Deschide un sertar şi scoate două suporturi negre de farfurii pentru barul de mic dejun. Pun ouăle bătute într-o tigaie, scot baconul, îl întorc pe partea cealaltă şi-l împing la loc sub grill.

  Când mă întorc, văd pe masă suc de portocale, iar el face cafea.

  — Vrei nişte ceai?

  — Da, te rog. Dacă ai aşa ceva.

  Iau două farfurii şi le pun în tava de preîncălzire a plitei. Christian scoate dintr-un dulăpior o cutie cu ceai twinings english breakfast.

  — A cam fost o concluzie ştiută dinainte, nu?

  — Serios? Nu mi se pare că am ajuns încă la vreo concluzie, domnişoară Steele, murmură el.

  Ce vrea să spună cu asta? Se referă la negocierile noastre? La… ăă… relaţia noastră… oricare ar fi ea? În continuare, e tare misterios. Aranjez micul dejun pe farfuriile încălzite şi le aşez pe suporturi. Caut în frigider şi găsesc nişte sirop de arţar.

  Arunc o privire spre Christian şi văd că aşteaptă să mă aşez.

  — Domnişoară Steele, zice şi arată spre unul dintre taburete.

  — Domnule Grey, încuviinţez din cap.

  Mă urc şi mă crispez niţel când mă aşez.

  — Spune-mi exact, cât de tare te doare? întreabă în timp ce se aşază.

  Eu roşesc. De ce pune întrebări atât de personale?

  — Ei, ca să fiu sinceră, nu prea am cu ce să fac comparaţie, îi răspund cu ţâfnă. Vrei să-ţi manifeşti compasiunea? întreb, parcă