Pe 11 octombrie boala se întoarse şi Tom se temu cumplit că sfârşitul era aproape. Dar temperatura nu crescu la fel de mult, iar respiraţia nu deveni la fel de greoaie ca în teribilele dimineţi de 5 şi 6.

Pe 13 octombrie, după ce aţipise într-unul dintre scaunele din recepţie, Tom se trezi şi-l văzu pe Stu în picioare, privind în jur.

― Tom, şopti el, sunt viu.

― Da, exclamă Tom în culmea bucuriei. Doamne, da!

― Mi-e foame. N-ai putea pregăti nişte supă, Tom? Cu tăiţei, poate?

Până spre 18, încetul cu încetul prinse puteri. Se plimba în hol câte cinci minute la rând, sprijinit pe cârjele pe care Tom i le adusese de la farmacie. Din locul în care oasele fracturate începuseră să se prindă venea o mâncărime continuă şi înnebunitoare. Pe 20 octombrie ieşi la plimbare afară pentru prima oară. Înfofolit în haine groase şi o uriaşă blană de oaie. Ziua era caldă şi însorită, dar frigul ameninţa să vină în orice moment. Chiar dacă la Boulder era încă miez de toamnă şi plopii se împodobeau cu auriu, aici se aflau în prag de iarnă. Se vedeau deja petice acoperite cu granule îngheţate de zăpadă, în zonele umbroase, unde soarele nu ajungea niciodată.

― Nu ştiu, Tom, spuse el. Cred că am putea ajunge până la Grand Junction, dar de acolo înainte, nu ştiu. În munţi trebuie să fie foarte multă zăpadă. Iar eu n-am curajul să mă mişc, cel puţin pentru o vreme. Trebuie mai întâi să fiu din nou în stare să merg.

― Şi cât mai durează până ce poţi din nou să mergi, Stu?

― Nu ştiu, Tom. Nu ne rămâne decât să aşteptăm şi să vedem.

Stu era hotărât să nu se mişte prea repede, să nu forţeze – fusese atât de aproape de moarte, încât cu atât mai mult se bucura acum de însănătoşire. Dorea ca ea să fie deplină. Se mutară din holul recepţiei într-un apartament de două camere, tot la parter. Camera de vizavi o primi Kojak. Piciorul lui Stu se refăcea cu adevărat, dar din cauză că oasele nu fuseseră potrivite cum se cuvine, piciorul nu avea să-şi recapete forma lui normală, dreaptă, decât dacă George Richardson consimţea să-l rupă din nou şi să i-l pună la loc. Avea să rămână cu un şchiopătat când renunţa la cârje.

Cu toate acestea, se puse pe treabă, făcând exerciţii şi încercând să-şi întărească muşchii. Ca să-şi recapete chiar şi numai şaptezeci şi cinci la sută din capacitatea piciorului avea să dureze foarte mult, dar oricum nu avea nimic altceva de făcut peste iarnă.

La 28 octombrie, la Green River se aşternu un strat de zăpadă de aproape doisprezece centimetri.

― Dacă nu ne mişcăm repede, îi spuse Stu lui Tom, contemplând ninsoarea, vom petrece toată iarna asta afurisită la Utah Hotel.

Ziua următoare merseră cu Plymouthul lor la staţia de benzină de la marginea oraşului. Făcând multe pauze şi lăsându-l pe Tom să îndeplinească partea grea a muncii, schimbară cauciucurile cam chele din spate pe o pereche de anvelope speciale pentru zăpadă. Stu se gândi că ar fi fost mai bine să găsească o maşină cu tracţiune integrală, însă în cele din urmă hotărî, în chip destul de iraţional, că e mai bine să se declare mulţumiţi cu ceea ce le oferise şansa. Tom încheie operaţiunea prin încărcarea a patru saci cu nisip, de câte douăzeci şi cinci de kilograme, în portbagajul maşinii. Părăsiră Green River de Halloween, îndreptându-se spre est.

Ajunseră la Grand Junction pe 2 noiembrie, la prânz; cum avea să se dovedească, nu le mai rămăseseră la dispoziţie decât trei ore. Cerul fusese plumburiu întreaga dimineaţă şi, când intrară pe strada principală, primii fulgi de zăpadă începuseră să danseze pe botul Plymouthului. Trecuseră de mai multe ori printre trâmbe trecătoare de fulgi, dar acum era vorba de o ninsoare serioasă. După cum arătau norii, urma o furtună de zăpadă.

― Alege bine unde vrei să ne instalăm, spuse Stu. S-ar putea să rămânem blocaţi mai multă vreme.

Tom îi arătă cu degetul:

― Acolo! Motelul ăla, cu stea pe el!

Motelul cu stea era Grand Junction Holiday Inn.

Dedesubtul firmei şi a stelei îmbietoare se vedea un anunţ, pe care scria cu litere mari şi roşii:

BUN V NIT LA SĂRB TOAREA VERII

GR ND JUNCTION ‘90!

12 IUNIE – 4 IU IE!

― Foarte bine. La Holiday Inn vom trage.

Parcă maşina şi opri motorul Plymouthului, care nu avea să mai fie niciodată aprins. Către ora 2 după-amiaza, ningea aşezat, perdeaua albă şi groasă căzând tăcut şi aparent fără sfârşit. Pe la 4, vântul uşor se transformase în vijelie, măturând zăpada şi troienind-o în munţi ce creşteau halucinant. Ninse toată noaptea. Când se treziră a doua zi, îl văzură pe Kojak în faţa uşilor mari, duble, din holul de recepţie, contemplând imensa mare albă şi nemişcată. Doar o gaiţă se plimba ţanţoş pe rămăşiţele unui cort ridicat vara trecută, de cealaltă parte a străzii.

― Sfinte Sisoe, murmură Tom. Suntem blocaţi de zăpadă, este, Stu?

Stu încuviinţă din cap.

― Cum mai ajungem noi la Boulder pe o vreme ca asta?

― Aşteptăm primăvara, îl lămuri Stu.

― Şi până atunci?

Tom părea atât de abătut, încât Stu îşi lăsă braţul pe umărul lui.

― Timpul trece repede, îl consolă, deşi ştia prea bine că n-o să-i rabde inima pe niciunul dintre ei să aştepte până atunci.

Stu gemea şi se tânguia de o vreme în beznă. În cele din urmă, trase un ţipăt suficient de puternic ca să se smulgă din vis şi să se trezească în camera lui de la Holiday Inn proptit într-un cot şi holbându-se în gol. Oftă prelung şi tremurat şi întinse mâna spre veioza de pe noptieră. Acţionă de două ori întrerupătorul înainte să-şi revină de tot. Ciudat cât de greu dispărea obişnuinţa de a avea curent electric. Ridică lampa Coleman de pe podea şi o aprinse. Folosi oala de noapte şi apoi se aşeză pe scaunul de la birou. Ceasul lui arăta ora 3.15 dimineaţa.

Avusese iarăşi visul. Visul cu Frannie. Coşmarul.

Totul se petrecea întotdeauna la fel. Frannie avea dureri, transpiraţia îi scălda obrajii. Richardson era pregătit să intervină, iar Laurie Constable era gata să-l ajute. Picioarele lui Fran