să se reutileze, lucru mult mai greu de făcut în orăşelul Avon decât la Grand Junction. Stu se gândi din nou să se oprească pe loc şi să aştepte primăvara aici – dacă ar fi spus că este cel mai bine să procedeze astfel, Tom nu l-ar fi contrazis, iar nu mai departe de ieri primiseră o lecţie aspră despre ce li se-ntâmplă celor care mizează prea mult pe noroc. În cele din urmă însă, respinse ideea. Copilul trebuia să se nască pe la începutul lui ianuarie. Ţinea morţiş să fie acolo, când se întâmpla. Voia să vadă cu ochii lui că totul se desfăşoară cum se cuvine.

La capătul scurtei străzi principale din Avon, descoperiră o reprezentanţă John Deere, iar în garajul din spatele camerei unde erau expuse produsele noi, găsiră două snowmobile Deere folosite. Niciunul nu era de calitatea vehiculului lui Highway Department, cu care Stu nimerise în afara drumului, dar unul dintre ele avea o bandă extralată de direcţie, prevăzută şi cu crampoane, şi părea potrivit. Nu găsiră alimente concentrate, prin urmare se mulţumiră cu conserve. A doua parte a zilei o petrecură căutând echipament de campanie din casă în casă, o treabă care nu le făcea plăcere. Victimele gripei zăceau peste tot, transformate în groteşti exponate ale unor caverne îngheţate.

Spre sfârşitul zilei, găsiră laolaltă aproape tot ce le trebuia, într-o casă mare, cu camere de închiriat, nu departe de strada principală. Înaintea epidemiei de Supergripă, aici locuiseră, după cât se ghicea, tineri, de felul celor veniţi în Colorado să facă lucrurile despre care cânta John Denver pe vremuri. Tom găsi chiar o pungă mare verde, pentru gunoi, ascunsă într-un ungher de sub scară, plină cu un soi foarte tare de „Rocky Mountain High”.

― Ce-i ăsta? E tabac, Stu?

Stu îi zâmbi.

― Se pare că şi alţii credeau că e tutun. Dar este iarbă de astragal, Tom. Las-o acolo unde ai găsit-o.

Încărcară snowmobilul cu grijă, punând deoparte alimentele conservate, legând bine noii saci de dormit şi cortul. Însă primele stele apăruseră pe cer şi se hotărâră să mai petreacă o noapte la Avon.

Mergând încet pe zăpada îngheţată spre casa unde-şi stabiliseră cartierul general, lui Stu îi veni un gând destul de uimitor: mâine era Ajunul Crăciunului. Îi venea foarte greu să creadă că timpul se scursese cu o asemenea viteză, dar dovada cea mai bună o avea pe ceasul de mână cu calendar. Plecaseră, într-adevăr, din Grand Junction cu peste trei săptămâni în urmă.

Ajunşi acasă, Stu spuse:

― Ia-l şi pe Kojak înăuntru şi aprinde focul. Eu mai am ceva de făcut.

― Ce anume, Stu?

― E surpriză, spuse Stu.

― Surpriză? Şi eu n-o să aflu?

― Ba da.

― Când? întrebă Tom cu ochi scânteietori.

― Peste vreo două zile.

― Tom Cullen nu poate aştepta două zile o surpriză, Doamne, nu.

― Tom Cullen n-o să aibă de ales, îi zâmbi Stu. Mă întorc într-o oră. Să fii gata de drum.

― Păi... bine.

Trecu mai bine de o oră şi jumătate până ce Stu găsi ce dorea. Tom îl bătu la cap să-i spună despre ce surpriză era vorba încă o oră sau două. Stu însă rămase mut şi, până la culcare, Tom uitase totul.

Culcat fiecare în patul lui, în întuneric, Stu spuse:

― Pun pariu că acum regreţi c-am plecat din Grand Junction, este?

― Doamne, nu, îi răspunse Tom pe jumătate adormit. Vreau să ajung la căsuţa mea cât mai repede. Sper să nu mai ieşim din drum şi să cădem în zăpadă. Tom Cullen a fost la un pas să moară sufocat!

― Va trebui să mergem mai încet şi mai atent, îi replică Stu, fără să mai aducă vorba despre ce-i ameninţa dacă se întâmpla din nou... şi nu mai reuşeau să nimerească la fel de uşor într-un adăpost.

― Când crezi că vom ajunge, Stu?

― Mai avem mult, bătrâne. Dar vom ajunge. Şi acum cred c-am face bine să dormim, ce părere ai?

― Ai dreptate.

În noaptea aceea visă că Frannie şi cumplitul ei copil-lup muriseră la naştere. Îl auzi pe George Richardson spunând, de la mare distanţă: Din cauza gripei. Din cauza gripei, nu se mai nasc copii. Graviditatea înseamnă moarte, din cauza gripei. Un pui în fiecare oală şi un lup în fiecare uter. Din cauza gripei. Suntem terminaţi. Omenirea e terminată. Din cauza gripei.

De undeva, din apropiere – şi tot mai aproape – veni, ca urletul unui lup, râsul Omului Întunecat.

 

În Ajunul Crăciunului porniră într-o etapă de drum susţinut, care avea să dureze până aproape de Anul Nou. Din cauza frigului, suprafaţa zăpezii îngheţase şi făcuse crustă. Vântul sufla, stârnind şi învârtejind nori din cristale de gheaţă, adunându-le în dune ca spicele, pe care snowmobilul John Deere le străbătea cu uşurinţă. Purtau ochelari de soare, ca să se protejeze de albul strălucitor.

În seara de Ajun poposiră, pe crusta de gheaţă, la treizeci şi şase de kilometri est de Avon, nu departe de Silverthorne. Se aflau acum chiar în pragul lui Loveland Pass, în timp ce Eisenhower Tunnel, închis sub zăpadă ca un mormânt, rămăsese undeva dedesubtul şi la estul lor. Aşteptând încălzirea cinei, Stu descoperi un lucru vrednic de mirare. Jucându-se alene cu o secure, izbind în crusta îngheţată şi apoi măturând cu mâna praful alb de dedesubt, constatase că la o adâncime de nici un braţ sub locul în care stăteau ei se afla o suprafaţă de metal albastru. Voi să-i atragă atenţia şi lui Tom asupra descoperirii sale, apoi se răzgândi. Gândul că stăteau la mai puţin de un metru deasupra unui blocaj de circulaţie, la mai puţin de un metru deasupra a Dumnezeu ştie câte trupuri moarte, nu era prea liniştitor.

 

Când Tom se deşteptă în dimineaţa de 25, la 6.45, îl găsi pe Stu pregătind micul dejun, ceea ce era oarecum ciudat: Tom se scula întotdeauna înaintea lui Stu. Deasupra focului atârna o oală cu supă de legume marca Campbell, care tocmai dădea în fiert. Kojak o urmărea cu mare entuziasm.

― ‘Neaţa, Stu, îl salută Tom, trăgându-şi fermoarul la jachetă şi ieşind târâş din sacul de dormit şi jumătatea lui de cort.

Îi venea să facă pipi, ceva teribil.

― ‘Neaţa, îi răspunse Stu. Şi un Crăciun fericit!

― Crăciun? Tom se holbă la el şi uită de pipi. Crăciun? repetă el.

― E dimineaţa