După cinci zile de vreme bună, ajunseră la Rifle. A doua zi de dimineaţă, viforul se dezlănţuise cu toată forţa. Stu fu de părere că era mai bine să aştepte vremea bună acolo şi traseră la un motel din localitate. Tom deschise larg uşile holului, iar Stu intră cu snowmobilul înăuntru. După cum îi spuse lui Tom, era un garaj excelent, chiar dacă şenilele grele ale vehiculului distruseseră covorul moale din recepţie.

Ninse trei zile încheiate. Când se treziră, în dimineaţa de 10 decembrie, şi ieşiră din vizuina lor, soarele strălucea pe cer, iar temperatura crescuse mult. Stratul de zăpadă era acum cu mult mai gros şi devenise dificil să ghiceşti curbele şi răsucirile lui I-70. Dar în acea zi luminoasă, caldă şi însorită, Stu nu era îngrijorat de menţinerea direcţiei. Pe la sfârşitul după-amiezii, când umbrele albastre începuseră să se lungească, Stu slăbi acceleraţia, apoi opri motorul snowmobilului, şi rămase cu trupul încordat, atent la fiece zgomot.

― Ce este, Stu? Ce...

Atunci auzi şi Tom. Un bubuit profund spre stânga şi înaintea lor. Vuietul crescu, până ce ajunse la intensitatea unui tren expres, pentru ca apoi să se stingă. În jur liniştea se aşternuse din nou.

― Ce se întâmplă, Stu? întrebă Tom impresionat.

― Fii pe pace, îl îndemnă, spunându-şi în sinea lui: Sunt eu destul de îngrijorat pentru amândoi.

Temperatura se menţinu în continuare ridicată. Pe 13 decembrie se aflau în apropiere de Shoshone, urcând în continuare spre vârful Munţilor Stâncoşi – spre punctul cel mai înalt din drumul lor, înainte de a începe să coboare iarăşi, spre Loveland Pass.

Auzeau mereu bubuitul avalanşelor, uneori la distanţă, alteori atât de aproape, încât nu le mai rămânea decât să se uite în sus, să aştepte sperând că acele blocuri uriaşe de moarte albă nu aveau să le ascundă cerul. În ziua de 12, una dintre ele mătură valea şi se aşeză exact acolo unde ei se aflaseră doar cu o jumătate de oră în urmă, acoperind urmele snowmobilului sub tone de zăpadă afânată. Stu se temea tot mai mult că vibraţiile motorului aveau să se dovedească în cele din urmă fatale, declanşând o alunecare ce avea să-i îngroape sub un strat de nea de peste zece metri, înainte să apuce să se dezmeticească. Dar nu le rămânea altceva decât să meargă mai departe, cu speranţa că nu li se va întâmpla nimic.

Apoi temperatura scăzu din nou, îndepărtând oarecum primejdia. Un nou viscol îi ţinu în loc alte două zile, dar ieşiră dintre troiene şi-şi văzură de drum, auzind în timpul nopţii urletul lupilor. Uneori erau foarte departe de ei, alteori atât de aproape, încât ai fi zis că se opriseră chiar lângă cort; atunci Kojak sărea în picioare, mârâind din fundul gâtlejului, încordat ca un arc din oţel.

Pe 22 decembrie, lângă oraşul Avon, Stu ieşi cu snowmobilul dincolo de taluz, paralel cu şoseaua. Înaintau cu viteză constantă de cincisprezece kilometri la oră, liniştiţi şi fără probleme, stârnind nori spectaculoşi de nea în urma lor. Tom tocmai îi arătase mica localitate din vale, tăcută ca o imagine stereoptică din anii optzeci, cu o singură turlă albă de biserică şi troienele înalte până la streşinile caselor. În clipa următoare, carena snowmobilului începu să se încline în faţă.

― Ce mă-sa..., începu Stu, dar mai mult de atât nu mai apucă să spună.

Vehiculul se aplecă şi mai tare. Stu încercă să reducă viteza, dar era prea târziu. Îl cuprinse acel sentiment ciudat de lipsă de greutate, senzaţia pe care o ai după ce ai sărit de pe platforma bazinului de înot şi forţa gravitaţională tocmai a devenit egală cu aceea a saltului. Se văzură aruncaţi din sanie şi rostogolindu-se. Stu îi pierdu din vedere pe Tom şi Kojak. Zăpada rece îi pătrunse pe nări. Când îşi deschise gura, ca să ţipe, neaua îi intră pe gât. Pe după gulerul hainei. Se rostogolea. Cădea. În cele din urmă, se opri într-un troian mare şi adânc.

Se luptă să iasă la suprafaţă ca un înotător, simţind că-i ia gâtul foc. Gâtlejul lui era ars de zăpadă.

― Tom! strigă, călcând zăpada.

Fapt straniu, din unghiul acesta vedea foarte bine marginea şoselei şi locul prin care se prăbuşiseră, provocând în cădere propria lor avalanşă miniaturală. Partea din spate a snowmobilului se iţea din zăpadă, la vreo douăzeci de metri mai la vale. Ai fi zis că este o baliză portocalie. Straniu cât de mult îl urmăreau imaginile legate de apă... apropo, nu cumva Tom se îneca?

― Tom! Tommy!

Kojak sări din marea albă, arătând de parcă l-ar fi tăvălit cineva de la bot şi până în vârful cozii prin zahăr pudră, şi-şi croi drum spre el, cu pieptul.

― Kojak! strigă Stu. Caută-l pe Tom! Caută-l pe Tom!

Kojak lătră şi se chinui să se întoarcă. Se îndreptă spre un loc în zăpadă unde se ghicea o gaură şi lătră din nou. Căznindu-se, căzând, mâncând zăpadă, Stu ajunse la locul cu pricina şi începu să caute. Înhăţă cu mâna înmănuşată haina lui Tom şi zmuci de ea cu disperare. Tom ieşi la iveală, zbătându-se după aer şi vomitând; răpuşi de efort, căzură amândoi pe spate, în zăpadă. Tom chiui, gâfâind.

― Gâtul meu! O să-mi ia foc! O, Doamne, neisprăvitul de mine...

― E din cauza răcelii, Tom. O să treacă.

― Mă sufocam...

― Gata, a trecut, Tom. Totul va fi în regulă.

Rămaseră aşezaţi în zăpadă, trăgându-şi sufletul. Stu îl cuprinse pe Tom, încercând să-i potolească tremurul. Din depărtare, veni până la ei tunetul rece al altei avalanşe.

Le luă tot restul zilei să străbată kilometrul dintre locul unde ieşiseră din drum şi oraşul Avon. Nu se punea problema să salveze snowmobilul sau proviziile din vehicul; se rostogoliseră mult prea jos, pe panta abruptă. Avea să rămână acolo cel puţin până la primăvară – sau poate pentru totdeauna, după cum mergeau acum lucrurile.

Ajunseră în oraş la o jumătate de oră după lăsarea amurgului; nu mai erau buni decât să aprindă un foc şi să găsească un loc cât de cât cald, unde să doarmă. În noaptea aceea dormiră fără vise, un somn profund, după o extremă oboseală.

În zori, începură să alerge încolo şi încoace, încercând