Ceea ce-ţi trece ţie prin minte e o nebunie.

Îşi îndoi genunchiul. Era într-o formă mult mai bună decât ar fi putut spera, în parte datorită greutăţilor şi maşinăriilor pentru exerciţii fizice din sala specială de la Holiday Inn. Înţepeneala şi durerile nu dispăruseră, dar era în stare să meargă fără cârje, şchiopătând uşor. Încet şi cu grijă, ar fi putut să plece la drum. Era convins că-l poate învăţa pe Tom cum să conducă un Arctic Cat, de felul celor pe care aproape oricine le ţinea aici în spatele garajelor. Dacă străbăteau câte treizeci de kilometri pe zi, cu cort, saci mari de dormit şi concentrate uscate prin congelare din belşug...

Sigur că da, şi când o veni peste voi avalanşa tocmai în Vail Pass, o s-o ameninţaţi cu un buchet de morcovi congelaţi şi-o să-i spuneţi să se ducă într-altă parte. E o nebunie!

Totuşi...

Îşi strivi ţigara şi stinse lampa cu gaz. Dar nu adormi decât foarte târziu.

La micul dejun, îşi întrebă prietenul:

― Tom, cât de tare doreşti tu să ajungi la Boulder?

― Şi să-i văd pe Fran, Dick, Sandy? Doamne, vreau să ne întoarcem la Boulder mai mult ca orice pe lume. Crezi că au dat căsuţa mea altcuiva?

― Nu, sunt sigur că n-au dat-o. Ce vreau să te întreb eu este dacă nu cumva ar merita să ne încercăm norocul?

Tom păru nedumerit. Tocmai când Stu se pregătea să explice mai departe, Tom vorbi:

― Doamne, în toate trebuie să ai puţin noroc, este?

Hotărârea a fost luată în acest chip simplu. Părăsiră Grand Junction în ultima zi a lui noiembrie.

N-a fost nevoie să-l înveţe pe Tom cum să meargă cu snowmobilul. Stu găsi un monstru de vehicul într-un adăpost al Departamentului Circulaţie Colorado, la doar ceva mai mult de un kilometru de Holiday Inn. Avea un motor supradimensionat, structură în stare să reziste la vânturile cele mai rele şi, ce era mai important, fusese modificat în aşa fel încât să cuprindă şi un compartiment deschis pentru depozitare, destinat, fără îndoială, echipamentelor speciale pentru acţiunile de intervenţie. Spaţiul era suficient de încăpător pentru un câine mare. Oraşul având un număr considerabil de magazine cu obiecte destinate activităţilor sub cerul liber, s-au echipat fără greutate pentru călătorie, cu toate că epidemia de gripă se dezlănţuise la începutul verii. Luară cu ei un cort uşor, format din două jumătăţi, şi saci groşi de dormit, câte o pereche de schiuri pentru fond (deşi gândul că va trebui să-i dea lecţii de schi-fond lui Tom nu-l încânta deloc pe Stu), o sobă Coleman mare, cu gaz, lanterne, butelii cu gaz, baterii de rezervă, alimente concentrate şi o puşcă Garand mare, cu lunetă.

Până după prânzul celei dintâi zile, Stu îşi dădu seama că teama de a rămâne înzăpeziţi şi fără alimente într-un loc oarecare era nefondată. Pădurile erau pline de vânat; nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui. Ceva mai târziu, în aceeaşi după-amiază, împuşcă un cerb, cel dintâi din clasa a noua, când chiulise de la şcoală ca să meargă la vânătoare cu Unchiul Dale. Cerbul de atunci fusese de fapt o căprioară costelivă, a cărei carne avusese gust de sălbăticiune şi destul de amar... din cauza urzicilor, îi explicase Unchiul Dale. Acesta însă era un cerb splendid, masiv şi cu pieptul lat. Dar iarna de-abia începea, îşi zise Stu în timp ce-i scotea maţele cu un cuţit imens, pe care-l luase dintr-un magazin de articole sportive din Grand Junction, iarna de-abia începuse. Natura avea propriul ei stil de a rezolva suprapopularea. Tom aprinse focul, în timp ce Stu se străduia să tranşeze cât mai bine cerbul; mânecile hainei lui grele, mânjite cu sângele lipicios, se întăriseră. Când isprăvi, întunericul se lăsase de vreo trei ore, iar piciorul lui bolnav cânta „Ave Maria”. Căprioara pe care o vânase cu Unchiul Dale fusese pregătită de Shoey, un bătrân, care locuia într-o magherniţă la ieşirea din Braintree. O jupuise şi o tranşase pentru trei dolari şi cinci kilograme de carne.

― Ce bine-ar fi fost dacă era şi bătrânul Shoey prin preajmă, în seara asta, spuse el oftând.

― Cine? tresări Tom, care aţipise.

― Nimeni, Tom. Vorbeam şi eu de unul singur.

După cum avea să se dovedească, efortul meritase. Carnea era dulce, delicioasă. După ce mâncaseră pe săturate, Stu pregăti încă vreo cincisprezece kilograme, pe care a doua zi de dimineaţă le puse într-unul dintre compartimentele mai mici de depozitare ale snowmobilului. În cea dintâi zi nu străbătuseră decât douăzeci şi patru de kilometri.

În noaptea aceea, visul se schimbă. Se afla din nou în sala de naşteri. Sângele se răspândise peste tot – mânecile bluzei albe pe care o purta erau mânjite şi se întăriseră. Cearşaful ce o acoperea pe Frannie era şi el ud de sânge. Iar ea ţipa fără încetare.

Vine, îi spunea George printre gâfâituri. I-a sosit, în sfârşit, sorocul, Frannie, copilul aşteaptă să se nască, împinge, deci! ÎMPINGE!

Ieşi, ieşi într-adevăr, purtat de un ultim puhoi de sânge. George îl ajută pe copil să se elibereze, prinzându-l de şolduri, pentru că ieşise cu picioarele înainte.

Laurie începu să ţipe. Instrumentele din oţel inoxidabil se răspândiră peste tot...

Pentru că era un lup cu faţă de om, rânjind turbat, era chiar Flagg, a cărui vreme venise din nou, nu era mort, încă nu murise, mai bântuia prin lume, Frannie îl născuse pe Randall Flagg...

Stu se trezi, auzindu-şi respiraţia grea. Oare strigase?

Tom dormea dus, cuibărit atât de adânc în sacul de dormit, încât Stu nu-i mai vedea decât bucla de pe frunte. Kojak stătea încovrigat alături de Stu. Totul era în regulă, nu fusese decât un vis...

Şi atunci se ridică în noapte un urlet, înălţându-se, modulat, ca dangătul de argint al disperării... urletul unui lup sau, poate, chiotul stafiei unui ucigaş.

Kojak îşi înălţă capul.

Stu simţi cum i se face piele de găină pe braţe, pe coapse, pe pântece.

Urletul nu se repetă.

Stu adormi. De dimineaţă, îşi făcură bagajul şi porniră mai departe. Tom băgă de seamă că maţele cerbului dispăruseră. În locul respectiv se vedea o învălmăşeală de urme şi pata de sânge, acum de un roz şters pe suprafaţa albă de nea, a animalului vânat