oare mai avea acum ceasul în mîini? Era în urma lui. „Al doilea!” auzise Vladimir strigătul lui Stere. Ce bucurie că poți fugi, să alergi în pădure, în noapte, unde sînt atîția arbori mari și buni, care te pot ascunde! Ce bun a fost Stere să-i dea lui plecarea tocmai acum, ca să poată scăpa de răsuflarea necurată dinapoia lui, să iasă din lumina aceea fermecată a cadranului fosforescent… Și deodată, în fața lui, ridicîndu-se din covorul de lumină, șarpele. Nu-l mai speria acum. Era la picioarele lui și nu venea din spate, înalt și nevăzut.

— …Mai repede, mai repede! îi porunci Andronic, făcînd și el un pas spre ușă.

Așadar, Andronic fusese acela care le povestise basmul cu Arghira, „frumoasa din lapte”, prefăcută în șarpe, înțelese Stamate. Se miră acum că se dumirise atît de greu. De-abia cînd recunoscu glasul lui Andronic, și-l văzu atît de aproape de el, îndreptîndu-se spre ușă, își dete seama cine vorbește. Stamate crezuse tot timpul că povestește călugărul. Dar i s-a părut, firește; căci călugărul pivnicer nu se mai vedea nicăieri. Și nici măcar nu se aflau în pivnița mînăstirii. Iată, sînt toți ceilalți de față…

…Andronic rămase cîteva clipe cu privirile pierdute în noapte, afară. Apoi se întoarse iarăși la locul lui, în mijlocul camerei, își duse mîna la frunte și începu să murmure.

Căpitanul Manuilă îl auzea acum atît de clar, încît parcă i-ar fi șoptit chiar lui toate cuvintele, aproape de ureche. Aceleași farmece, desigur, căci revenea mereu cuvîntul sarpa, pe care Andronic îl rostea în nenumărate feluri, șuierîndu-l sau tărăgănîndu-l. Manuilă începu să zîmbească; tot ce povestise pînă acum, toată copilăria lui fantastică, petrecută printre țigani, nu fusese oare o născocire de-a lui Andronic, ca să-i mai păcălească încă o dată? Dar atunci cum de făcuse puiul acesta de țigan de adusese într-adevăr un șarpe aici, în mijlocul odăii? Căpitanul Manuilă îl văzuse; de asta era sigur. Un șarpe mare și sur, care aproape dansase în bătaia lunii și se urcase pe mîinile lui Andronic… O fi învățat Andronic ăsta farmece de la țigani?… Și cine știe ce alte lucruri necurate… Un asemenea vrăjitor adoarme o casă întreagă, fură ce poate și apoi se face nevăzut…

Manuilă privi spre ceilalți, cel puțin să-și dea seama de pe acum dacă Andronic i-a amețit cumva cu vreo buruiană adormitoare și i-a furat ceasul lui Stamate, de pildă… Dar nu ghicea nimic pe fețele supte și palide ale celorlalți. Rămăseseră lipiți de pereți, ca la început, cu aceleași chipuri de ceară. Simți din nou că i se face frică și parcă pleoapele îi atîrnară și lui grele. Dacă ar urla?… Peste putință de mișcat un deget! Nici măcar un geamăt nu putea scoate, întocmai ca în acel ceas de spaimă, neuitat, din copilăria lui, cînd intrase brusc în odaia mamei, la țară, și o găsise amuțită, cu priviri oarbe, pleoștită la pămînt, fără să știe ce s-a întîmplat. Doar mai tîrziu i s-a spus: venise o țigancă cu ghiocul și, după ce s-a așezat să-i ghicească, pe podea, a scos o mînă de mort din traistă și a tras cu ea un cerc de jur împrejur. Numai atît își amintea… Dar acum Manuilă înțelegea bine ce se petrece lîngă el. Își dădea seama că Andronic își sfîrșește vraja, după ce își încheiase povestirea lui neverosimilă, de copil de boier furat, crescut atîta vreme între țigani…

Cel dintîi care se smulse din amețeală a fost Stere. El văzuse cum Andronic întoarce capul spre fereastră. Știa că acum șarpele e de mult plecat și făcu un pas în odaie, la început cu oarecare sfială; apoi, repede, se îndreptă spre ușă. Aerul nopții îl întîmpină mai rece, mai curat, trezindu-l. Oftă obosit și își frecă fruntea, încercînd să-și dea seama ce se petrece cu el. Toate amintirile i se încurcau în minte. Începu să simtă oboseala; îl dureau mai ales picioarele și încheieturile, țepene. Se așeză pe marginea scării, răsuflînd adînc.

Capitolul X

— Doamnelor și domnilor, se auzi glasul lui Andronic, petrecerea poate să reînceapă! Șarpele, animal necurat, teluric, unealtă a Diavolului pe pămînt, a fost izgonit din mijlocul nostru!

Zadarnic încerca Andronic să glumească. Toți se trezeau anevoie, desprinzîndu-se sfioși de perete, căutîndu-și unul altuia privirile. Andronic se apropie de d-l Solomon și îi puse mîinile pe umeri. Omul se clătină somnoros.

— Gata, domnule Solomon! exclamă Andronic. L-am gonit! S-a dus!

D-l Solomon părea că nu înțelege. Tînărul îl privi amenințător în adîncul ochilor și-l zgudui, șoptindu-i:

— Trezește-te! N-a fost nimic!

În acea clipă, se auzi un țipăt ascuțit de femeie bolnavă și d-na Solomon începu să plîngă cu spasme. Toți se cutremurară. Stere apăru nehotărît în prag. D-na Solomon plîngea sugrumată, parcă în orice clipă ar fi fost gata să se prăbușească leșinată. Andronic alergă lîngă ea și-i strînse brațul.

— Doamnă! Doamnă! strigă el puternic, dominînd urletul isteric al femeii. N-a fost decît o glumă, treziți-vă!

D-na Solomon își înghiți o clipă plînsul, speriată, apoi începu din nou, tremurînd din tot trupul.

— Trebuia să ne așteptăm și la asta! spuse Andronic, ca și cum s-ar fi adresat unuia dintre bărbații de-alături.

Dar parcă toți erau încă somnoroși, uluiți de propria lor întîmplare, mirați de țipetele acestea pe care nu știau unde să le caute. Andronic se apropie mai mult de d-na Solomon și-i puse mîna dreaptă pe frunte.

— Gata acum, îi șopti el, a trecut, nu e așa?

Femeia începu să suspine, supusă. Criza o trezise puțin, căci îi fu repede rușine de slăbiciunea ei și se îndreptă șovăitoare spre odaia de alături.

— Ce s-a întîmplat? întrebă buimăcit Stere, din prag. Cine țipa așa?

— Aglo, șopti d-l Solomon cuminte, cerîndu-și parcă scuze. E nervoasă… Nu rezistă, adăugă el, ca și cum ar fi vorbit pentru sine.

Se dezmorțise și căpitanul Manuilă, care se îndreptă spre Stamate și-l întrebă, dornic să privească cu ochii lui cadranul fosforescent:

— Cît e ceasul?

Stamate cercetă cu mare băgare de seamă minutarele.

— Douăsprezece și unsprezece minute, spuse el.

Andronic