— Puteai să mă întrebi direct pe mine, vorbi el, apropiindu-se de căpitan. Totul n-a durat decît trei minute, poate nici atît…

— A fost mai mult, spuse gînditor căpitanul, silindu-se să-și lege firul amintirilor, să le afle capătul.

— Vi s-a părut, lămuri Andronic. Asta se întîmplă întotdeauna; timpul trece mai încet în asemenea împrejurări…

Vorbea clar, tare, cu mîinile în buzunarele hainei, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, încerca prin toate mijloacele să îndepărteze răceala și jena bolnăvicioasă care părea că pusese stăpînire pe toți. Aproape că nimeni nu se mișca fără să privească în toate părțile, atent, ca și cum s-ar fi temut să nu se lovească de ceva, rămas nevăzut acum, dar în orice clipă gata să le iasă în față. Spațiul se modificase: era incoherent, prea plin în unele locuri, gol și primejdios în altele.

— Ce-a fost asta? auzi Andronic glasul lui Vladimir.

— Nimic altceva decît o vrajă, scumpul meu amic, vorbi Andronic surîzător.

Nu-i lăsă să-i scape prilejul de a-i lămuri, de a-i rechema la viață.

— D-ta, care studiezi istoria și literatura, adăugă Andronic, trebuie s-o știi mai bine ca mine. Eu mă pricep numai s-o fac… cîteodată, și mai mult în glumă…

Andronic vorbea, dar în același timp își rotea ochii prin cameră, silindu-se să aprindă curiozitatea celorlalți, să-i atragă lîngă el.

— …D-ta știi cîte simboluri se leagă de șarpe în credințele tuturor popoarelor, continuă el, vorbind din ce în ce mai tare. Adu-ți aminte de șarpele …

— Doamne ferește! Doamne ferește! țipă atunci d-na Zamfirescu, crucindu-se fricoasă.

Auzise cuvîntul șarpe și parcă toată spaima de la început îi zgudui din nou ființa. Andronic tăcu brusc, depărtîndu-se de Vladimir.

— …Acum înțeleg eu ce s-a întîmplat, vorbi Andronic, căutînd pe masă cutia de chibrituri. Nu e decît o lampă aprinsă în cameră și prea multă lumină de lună…

De acea lumină de lună nu-și putuse nici pînă acum dezlipi ochii Dorina. Parcă numai de acolo nădăjduia vreo dezlegare, numai din apele argintii i-ar fi putut veni înțelegerea tuturor celor întîmplate. Firul faptelor se rupsese de mai multe ori pînă acum.

Fata se trezise, la răstimpuri tulburi, în felurite împrejurări de a căror înlănțuire nu-și putea da, acum, în nici un chip seama. Dar tot ce se întîmplase, pe malul acelei ape lunare se petrecuse, din lumina aceea rece pornise. Și nunta, și mirele, și barca legănată atîta timp, singură, la mal, și atît de anevoie de urnit…

— Acum, firește, e mai bine! exclamă Andronic aprinzînd cealaltă lampă și ridicînd fitilul celei dintîi.

Lumina lunii se șterse, prelingîndu-se murdară sub boarea cea nouă a sticlelor. Odaia își recăpătă decorul ei mohorît, bine închis între pereți. În intervalele de tăcere se auzeau de afară greierii, țiuituri venind parcă de foarte departe.

— Doamnelor și domnilor! încercă încă o dată Andronic să-și însuflețească tovarășii. Totul e acum exact ca la început! Am putea să ne gîndim la un joc nou pînă se fac cafelele!

D-l Solomon își aminti cu groază, că întrebase, cu puțin înainte, cine mai bea o cafea. Oare ce s-a întîmplat de atunci? Am pus cafelele să fiarbă, le-am servit, le-au băut poate?!… Și totuși, Andronic așteptă să se facă din nou cafele. Altele?… D-l Solomon își frecă fruntea speriat; începuse să creadă că i se năzăresc gînduri și chipuri pe care numai buimăceala lui le aduna laolaltă. Și totuși, camera este întocmai ca mai înainte. Și au rămas aceiași oameni. Doar Aglo este în odaia cealaltă; i s-a făcut rău. Ar trebui să văd și eu ce face…

D-l Solomon își făcu loc, hotărît, pînă în odaia vecină, își găsi soția întinsă pe pat, cu fața abătută, fără gînduri.

— Tu crezi că are să se facă? îl întrebă ea cu o voce răgușită, zărindu-l aproape de pat.

D-l Solomon ridică din umeri, întrebarea nu-l nedumerise, dar nu găsise nimic de răspuns și se mulțumi să dea din umeri.

— Mă gîndeam la Dorina, de ea îți vorbeam, adăugă d-na Solomon cu același glas ostenit și gros.

— Așa e, ai dreptate, aproape uitasem, făcu d-l Solomon. Te pomenești că s-or schimba lucrurile acum….

— De ce?

— Nu știu, ziceam și eu așa. Mai știi?

D-na Solomon întoarse încet capul. Răsufla greu și fiecare mișcare o amețea parcă mai greu.

— Dar tu ce ai? întrebă ea.

— Nimic, sînt bine. Mă gîndeam că ar trebui să bem cîte o cafea…

Își privi cîteva clipe nevasta cu atenție, apoi rămase cu ochii în gol. Peste putință de înțeles ce s-a petrecut după întrebarea lui; și parcă adineauri ridicase mîna în sus, întrebînd: „Cine mai vrea o cafea?”… Sau poate asta a fost azi la prînz, în curte, cînd ieșise în prag și ridicase tot așa mîna?

— Vasăzică, se auzi din nou glasul lui Andronic de alături, d-stră vă pregăteați de nuntă și mie nu-mi spuneați nimic! Acum înțeleg eu de ce erați atît de veseli cu toții…

— Vezi, spuse d-na Solomon, însuflețindu-se deodată, e adevărat! A înțeles și el!

— Dar căpitanul nu spune nimic, adăugă posomorît d-l Solomon.

Într-adevăr, căpitanul Manuilă fusese atît de surprins de îndrăzneala lui Andronic, încît roși și plecă ochii în podea, amuțind. Venise prost cuvîntul lui Andronic. Căpitanul era încă mirat de tăcerea aceea penibilă, neînțeleasă a celorlalți. Ce s-o fi întîmplat cu ei de se privesc atît de buimăciți? Și nimeni nu vorbește tocmai de ce-a fost mai curios, de șarpele acela ieșit ca din pămînt din mijlocul casei…

— De unde știi că e vorba de nuntă? întrebă d-na Zamfirescu.

Parcă începeau să se lămurească lucrurile acum, înțelese d-na Zamfirescu. Dar Andronic o privi zîmbitor și înălță din umeri. Nu cu ea voia să înceapă vorba…

— Cine o fi fericita logodnică? întrebă el din nou, silindu-se să rîdă și să dea cuvintelor sale un ton de glumă.

Căpitanul Manuilă întoarse brusc ochii către Dorina și o zări cum roșește, plecînd fruntea. Asta îl încuraja în hotărîrea lui.

— Sînteți indiscret, domnule