— Vă cer atunci iertare, domnule căpitan, spuse repede Andronic. Dar nu mă gîndeam să fac o indiscreție; voiam numai să vă spun că e un semn bun tot ce s-a întîmplat… O asemenea noapte la mînăstire și semnul care s-a ivit deodată în mijlocul nostru…

Începu să rîdă și mai tare, dar hohotele lui nu înviorau deloc odaia. Ceilalți se mișcau tot atît de anevoie, tot atît de buimăciți, ținîndu-se unii de alții cu privirile, căutîndu-și apropierea, neîndrăznind să se dezlipească prea mult de ziduri. Parcă s-ar fi temut să alunece în gol, să amețească. Numai Stere, care sta în prag, în bătaia aerului de afară, părea mai treaz. Lui îi făcură într-adevăr bine hohotele iui Andronic. Poate că băiatul ăsta i-a amețit pe toți și-acum își dă gluma pe față…

— Oricine ar fi fericita logodnică, vorbi Andronic, eu mă simt dator să beau pentru norocul ei!

Într-adevăr, se duse în odaia de alături și se întoarse repede cu un pahar de vin rubiniu în mînă. Toți îl urmăriră cu ochii, curioși parcă ar fi așteptat să se întîmple un lucru neobișnuit. Tînărul goli paharul dintr-o sorbitură.

— Aștept acum și pe ceilalți, adăugă el.

Dar nimeni nu îndrăzni să bea. Domnișoara Zamfirescu privea uimită pe Andronic. Nu înțelegea nimic din tot ce se petrecea, îi era somn; un somn copleșit de oboseală, de moleșeală bolnăvicioasă.

— Cine vrea să facem o plimbare, să respirăm puțin aer curat? întrebă din nou Andronic.

Cîțiva întoarseră capetele spre ușă, dar noaptea de afară îi intimida. Doar Vladimir și cu Stamate făcură un pas spre ușă.

— Nu strică. E aer curat afară. Și nu mergem în pădure, nu coborîm nici măcar în curte. Stăm doar afară, aproape de casă, și respirăm aer curat… adăugă Andronic.

— Aer curat, spuse și căpitanul Manuilă. Asta e o idee minunată. Dar ce fac cucoanele?

Se uita spre Dorina. Fata îi întîlni privirile și se îmbujoră. Știe acum toată lumea. Știe și el, căpitanul, ce a văzut ea, lucrul acela înspăimîntător…

— Mie mi-e somn, spuse cu oarecare greutate Dorina.

Căpitanul Manuilă tresări. Glasul fetei era schimbat și poate nu s-ar fi cuvenit s-o lase singură tocmai acum.

— Nu cred că e bine să vă culcați așa de repede, domnișoară, spuse el blînd. Să nu visați urît la noapte!

Andronic îi apucă brațul, întrerupîndu-l.

— Nu-i spune nimic, c-o sperii! șopti. Să-i lăsăm mai bine pe toți cîteva minute singuri… Asta trece de la sine.

Vladimir, Stamate și cu Riri ieșiră în curte. Luna se înălțase aproape în mijlocul cerului. Noaptea era senină, tăcută, fără nici un mister.

— Eu nici acuma nu înțeleg prea bine ce s-a întîmplat, spuse Vladimir. A fost sau n-a fost un șarpe?

— L-am văzut cu ochii mei, vorbi Manuilă. Era un șarpe mare, de apă… Mă întreb de unde l-a scos d-l Andronic…

Andronic părea destul de plictisit. Dădea din umeri.

— Nu l-am scos de nicăieri, făcu el. L-am chemat, ca să-l gonesc departe de noi, să nu ni se întîmple cumva vreo nenorocire… Și m-a ascultat; acum probabil că înoată în mijlocul lacului, ca să ajungă mai repede la insulă, acolo.

Ridicase brațul și arăta, peste ziduri, către lac.

— Unde? întrebă Dorina.

Atunci își dădură toți seama că fata venise în prag și ascultase. Riri se apropie de ea, fără să spună vreun cuvînt. Andronic o privi calm, apoi, preciză încă o dată, ridicînd brațul.

— În insula din mijlocul lacului, domnișoară. Acolo n-are să mai muște pe nimeni…

Dorina îl ascultase nepăsătoare. Asigurarea lui Andronic că șarpele nu va mușca pe nimeni nu o întristă, nici nu o bucură.

— Dar ție nu ți-e frig? o întrebă Stere.

— E mai bine așa, vorbi fata. M-am speriat așa de rău…

— Nu, o liniști Andronic, vi se pare. Nu v-ați speriat… Lucrurile astea tot trebuiau să se întîmple.

— E adevărat, spuse Dorina visătoare.

— Ce trebuia neapărat să se întîmple? întrebă Manuilă, neliniștit.

— Povestea asta cu șarpele, răspunse Andronic. Tot venea. Am simțit de la început că vrea să intre în odaie… Dar n-am vrut să vă stric cheful la masă. Cînd v-am spus, eram puțin grăbit…

Începu să rîdă și privi pe rînd pe toți.

— …Se apropia miezul nopții, adăugă el sfios, parcă și-ar fi dat seama de falsul mister al mărturisirii. Și după miezul nopții nu mai aveam nici o putere asupra lui…

Tăcu brusc, încruntat. Tăceau și ceilalți, încurcați, privindu-se.

— Trebuie că v-a fost greu să învățați meșteșugul acesta, spuse tîrziu Manuilă.

— Ce meșteșug? întrebă Stere, nedumerit.

— Vrăjitoria asta cu șarpele, lămuri Manuilă. Nu e lucru ușor, se înțelege…

Andronic șovăi; nu vorbea bucuros despre taina aceasta.

— Nici nu mai mi-aduc aminte cum am învățat-o, spuse el codindu-se. Asta a fost demult. Sînt atîtea lucruri pe care le știu fără ca să-mi amintesc cînd și cum le-am învățat… Bunăoară, povestea Arghirei, pe care v-am mai spus-o, poveste pe care nu o mai știe nimeni aici, la mînăstire…

Nici Stere, nici Dorina nu auziseră povestea Arghirei, dar nu erau curioși să o afle. Se mulțumiră cu vorbele lui Andronic; nimic nu li se părea acum curios, tainic, indescifrabil, vrednic de a fi dezlegat și lămurit.

— Dar eu tot nu înțeleg cum de-ați știut că este prin apropiere, spuse Riri.

Vorbise deodată, pe nerăsuflate, sfiindu-se totuși să pronunțe cuvîntul „șarpe”.

— Astea am să vi le spun eu mîine dimineață, zîmbi Andronic. Nu pot fi spuse pe întuneric…

Dorina începu să tremure. Riri îi luă brațul, fără s-o privească.

— …nu pot fi spuse, continuă Andronic, pentru că mi-e teamă de d-stră. Ați văzut cît de sensibili sînteți…

Întoarse încet capul și privi în ochii Dorinei cu înțeles. Fata se făcu palidă.

— Nici nu e atît de greu de înțeles, șopti Andronic. Cînd se pregătește un lucru atît de însemnat…

Atunci apăru în prag d-l Solomon. Părea că începe să se dezmorțească.

— Cine vrea să se culce, spuse el, să poftească să-și facă patul. Iar cine vrea cafea să ridice mîna în sus!

Zîmbi cu oarecare