greutate. Numai Andronic, Stere și căpitanul Manuilă cerură cafele. Toți ceilalți erau somnoroși, obosiți.

— Am impresia că am stricat petrecerea, spuse Andronic privind în ochii căpitanului.

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Secretul doctorului Honigberger

Einem gelang es, er hob den Schleier der Göttin zu Sais… Novalis Capitolul I

Într-o dimineață din toamna anului 1934, un comisar mi-a adus o scrisoare destul de ciudată, adăugînd că așteaptă răspunsul pe loc. Îmi scria o doamnă de al cărui nume, Zerlendi, nu auzisem niciodată, invitîndu-mă s-o vizitez, chiar în după-amiaza aceleiași zile. Era o scrisoare foarte corectă, excesiv de politicoasă, așa cum se obișnuia pe vremea părinților noștri cînd o doamnă se adresa unui necunoscut.

„Am aflat că v-ați întors de curînd din Orient și cred că v-ar interesa să cercetați colecțiile adunate de soțul meu”, îmi scria, între altele.

Mărturisesc că mă interesau foarte puțin, pe vremea aceea, cunoștințele pe care eram invitat să le fac pe temeiul acestui motiv: că am viețuit cîțiva ani în Orient. Nu o singură dată am fost nevoit să renunț la o prietenie, care altminteri se vestea agreabilă întru totul, pentru că nu acceptam să povestesc platitudini despre „misterele Asiei”, despre fachiri, miracole sau peripeții în junglă, amănunte senzaționale pe care tovarășul sau tovarășa mea se aștepta să le comentez. Scrisoarea d-nei Zerlendi pomenea însă de niște colecții orientale, fără să precizeze natura și obîrșia lor, și asta a fost de ajuns să-mi deștepte curiozitatea.

Mă interesa, într-adevăr, viața acelor români care se lăsaseră stăpîniți de pasiunea pentru Orient. Ca să fiu sincer, trebuie să spun că, mulți ani înainte de întîmplarea aceasta, descoperisem la unul din anticarii de pe cheiul Dîmboviței o ladă întreagă de cărți în legătură cu China, cărți care toate fuseseră îndelung studiate, adnotate și uneori chiar corectate cu creionul de cel care le cumpărase și a cărui semnătură o regăsisem pe pagina de gardă a celor mai multe dintre ele: Radu C.

Acest Radu C. nu fusese însă un amator. Cărțile lui, care se află astăzi în stăpînirea mea, dovedeau că întreprinsese un studiu serios și disciplinat al limbii chineze. Într-adevăr, adnotase cele șase volume de Mémoires Historiques de Se-Ma Ts’ien, în traducerea lui Édouard Chavannes, corectînd toate greșelile tipografice din textele chineze, cunoștea clasicii chinezi în edițiile lui Couvreur, era abonat la revista T’oung Pao și cumpărase toate volumele din Variétés Sinologiques care apăruseră la Shanghai pînă la începutul războiului. Omul acesta m-a interesat de cum i-am reconstituit o parte din bibliotecă, deși nu i-am aflat multă vreme numele întreg. Anticarul cumpărase mai multe sute de volume prin 1920 și, în afară de cîteva cărți ilustrate, pe care le vînduse imediat, nu găsise amatori pentru această colecție de texte și studii sinologice. Mă întrebam atunci: cine o fi fost românul acela care se apucase cu atîta seriozitate de limba chineză și de pe urma căruia n-a rămas nimic, nici măcar numele întreg? Ce pasiune obscură l-a purtat către tărîmul acela depărtat, de care nu voia totuși să se apropie ca un amator, ci a cărui limbă voia s-o învețe, a cărui istorie se trudea s-o pătrundă? Va fi izbutit el să ajungă vreodată în China sau a pierit înainte de vreme, prin vreo văgăună a frontului?

La unele din întrebările pe care mi le puneam, nedumerit și melancolic, răsfoindu-i cărțile acolo, la anticarul de pe chei, aveam să primesc răspuns mult mai tîrziu. Un răspuns, de altfel, împletit el însuși în neașteptate taine. Dar aceasta e cu totul altă poveste, fără nici o legătură cu întîmplările pe care încep a le scrie acum. Totuși, amintindu-mi de acest Radu C. și de alți cîțiva orientaliști sau amatori de lucruri orientale care au trăit neștiuți de nimeni aici, în România, m-am hotărît să primesc invitația doamnei necunoscute.

În aceeași după-amiază, am fost în dreptul casei, pe strada S. Oprindu-mă în fața numărului 17, am recunoscut una din acele case pe lîngă care nu puteam niciodată trece fără să nu încetinesc pasul și s-o spionez, dornic de a ghici ce se întîmplă înapoia zidurilor îmbătrînite, cine viețuiește acolo și luptîndu-se cu ce destin. Strada S. este chiar în centrul Bucureștilor, foarte aproape de Calea Victoriei. Prin ce miracol a izbutit să rămînă neatinsă casa boierească de la numărul 17, cu grilaj de fier, cu pietriș în curte, cu salcîmi și castani crescuți în voie, strivind sub umbra lor o parte din fațadă? Poarta se deschidea greu și te întîmpina, printre brazde cu flori bogate de toamnă, un bazin în care apa se uscase demult, și doi pitici cu capetele decolorate. Era, parcă, un alt văzduh aici. O lume care se stinsese cu încetul în celelalte cartiere mîndre ale capitalei și care se păstrase aici cuviincioasă, fără agonia decrepitudinii și a mizeriei. Era o casă boierească de pe vremuri, bine păstrată. Doar umezeala arborilor veștejise prea de timpuriu fațada. Intrarea principală era apărată, cum se obișnuia acum patruzeci de ani, de un evantaliu de sticlă brumată. Cîteva trepte de piatră, înverzite de mușchi și purtînd pe lături mari ghivece cu flori, duceau la o marchiză cu geamurile de sus colorate. În dreptul soneriei nu era nici o carte de vizită.

Eram așteptat. O jupîneasă bătrînă, șchiopătînd, mi-a deschis îndată și m-a poftit într-un salon imens. De-abia am avut timp să-mi arunc ochii pe mobilele și pe tablourile care mă înconjurau, cînd, dinapoia unei uși de stejar, a apărut d-na Zerlendi. Era o femeie care trecuse de cincizeci de ani, dar pe care anevoie ai fi putut-o uita dacă ai fi întîlnit-o măcar o singură