dată. Nu îmbătrînea ca toată lumea această doamnă. Sau, poate, îmbătrînea asemenea femeilor din alte veacuri; înțelegînd, într-un chip tainic, că prin moarte se va apropia de marea iluminare a tuturor înțelesurilor, iar nu de sfîrșitul unei vieți pămîntene, de uscarea treptată a cărnii și topirea ei definitivă în pămînt. Totdeauna am împărțit oamenii în două categorii: cei care concep moartea ca un sfîrșit al vieții și al trupului și cei care și-o-nfățișează ca un început al unei noi existențe spirituale. Și nu încerc să judec un om pe care-l întîlnesc decît după ce aflu credința lui sinceră asupra morții. Cea mai mare inteligență și cel mai tulburător farmec mă pot, altminteri, păcăli.

D-na Zerlendi se așeză într-un fotoliu și-mi arătă, cu un gest în care nu recunoșteam obișnuita familiaritate a femeilor de o anumită vîrstă, un scaun de lemn cu spetează înaltă.

— Vă mulțumesc că ați venit, vorbi ea. Soțul meu ar fi fost încîntat să vă cunoască. Iubea și el, poate mai mult decît i-ar fi încuviințat meseria lui de medic, India…

Mă pregăteam să ascult o lungă poveste, bucurîndu-mă că, în acest timp, voi putea privi cu o atenție care să nu supere, figura atît de ciudată a d-nei Zerlendi. Dar gazda mea se opri cîteva clipe, apoi mă întrebă, plecîndu-și puțin fruntea spre mine:

— Cunoașteți viața și scrierile doctorului Johann Honigberger? Soțul meu s-a îndrăgostit de India prin cărțile acestui doctor sas din Brașov. Moștenise și el, probabil, interesul pentru istorie, căci istoria a fost pasiunea întregii familii, dar a început să se ocupe de India cînd a descoperit lucrările doctorului Honigberger. De fapt, cîțiva ani a tot strîns material și a început chiar o monografie asupra acestui doctor sas. Era el însuși medic și credea că poate scrie o asemenea lucrare.

Mărturisesc că știam foarte puțin, atunci, despre dr. Johann Honigberger. Îmi aminteam că cetisem, cu mulți ani înainte, cartea lui principală, Thirty five years in the East[1], într-o traducere engleză, singura care îmi fusese accesibilă la Calcutta. Mă ocupam, pe vremea aceea, de filozofia și tehnicile Yoga și cercetasem cartea lui Honigberger mai ales pentru amănuntele asupra acestor practici oculte pe care, pare-se, doctorul le cunoscuse îndeaproape. Cum cartea sa apăruse, însă pe la mijlocul veacului trecut, suspectam pe autor de oarecare lipsă de spirit critic. Nu știam, însă, că doctorul acesta, care se bucurase de mare faimă în orientalism, descindea dintr-o familie de vechi brașoveni. Or, acum, tocmai amănuntul acesta mă interesa.

— Soțul meu a purtat o intensă corespondență cu feluriți medici și savanți care îl cunoscuseră pe Honigberger, căci, deși acesta murise în 1869, la Brașov, întors de curînd din ultima sa călătorie în India, mai trăiau încă destui oameni care-l întîlniseră. Unul din copiii lui ajunsese magistrat la Iași; era născut din prima căsătorie a doctorului, dar soțul meu nu a apucat să-l cunoască, deși a făcut dese călătorii la Iași, ca să dea de urma unor hîrtii…

Fără voia mea, începui să zîmbesc. Mă uimea precizia amănuntelor biografiei lui Honigberger pe care le cunoștea d-na Zerlendi. Probabil că mi-a ghicit gîndul căci adăugă:

— Lucrurile acestea îl interesau atît de mult pe el, încît mi s-au întipărit pentru totdeauna în minte. Lucrurile acestea și altele multe…

Tăcu, deodată, gînditoare.

Am avut mai tîrziu prilejul să mă conving cît de multe și de precise lucruri știa d-na Zerlendi despre doctorul Honigberger. O seară întreagă mi-a povestit numai despre prima lui ședere în India, după ce petrecuse vreo patru ani în Asia Mică, un an în Egipt și șapte ani în Siria. Era ușor de înțeles că d-na Zerlendi cercetase în mai multe rînduri cărțile și manuscrisele soțului ei, ca și cum ar fi nutrit cîndva dorința de a duce ea la bun sfîrșit lucrarea întreruptă de el.

Adevărul este că anevoie te puteai sustrage farmecului misterios al acestui doctor sas, doctor prin buna lui hotărîre, căci nu avusese, oficial, decît o diplomă de farmacist. Honigberger își petrecuse mai mult de jumătate din lunga lui viață în Orient. Ajunsese într-un rînd medicul Curții, farmacistul, directorul Arsenalului și amiralul maharajahului Ranjit-Singh din Lahore. De mai multe ori a adunat averi considerabile și le-a pierdut. Aventurier de mare clasă, Honigberger nu fusese niciodată, totuși, șarlatan. Era un om cultivat în foarte multe științe, profane și oculte, și colecțiile sale etnografice, botanice, numismatice și artistice au îmbogățit multe muzee ilustre. Ușor de înțeles de ce doctorul Zerlendi, pasionat cum era de trecutul neamului nostru și de istoria medicinei, și-a închinat atîția ani din viață reconstituirii și descifrării adevăratei biografii a lui Honigberger.

„Căci el ajunsese de timpuriu la concluzia”, îmi mărturisea o dată d-na Zerlendi, „că viața lui Honigberger ascunde foarte multe taine, cu toate cărțile care s-au scris asupra lui. Bunăoară, soțul meu nu-și putea explica ultima lui călătorie în India, în 1858, cînd de-abia își mai ducea zilele, grav bolnav cum se întorsese dintr-o expediție în Africa tropicală. De ce s-a mai întors Honigberger în India, zdrobit cum era, și de ce a murit îndată ce a pus piciorul în Brașov? se întreba adesea soțul meu. De asemenea, așa-numitele cercetări botanice ale doctorului în Kashmir, făcute cu mult înainte, i se păreau suspecte. El avea motive să creadă că, în realitate, Honigberger nu fusese numai în Kashmir, ci trecuse în Tibet, sau, în orice caz, cercetase știința farmacopeii oculte într-una din acele mînăstiri din Himalaya, și că anchetele botanice fuseseră numai un pretext. Oricum, astea le poți mai bine judeca d-ta”, adăugase d-na Zerlendi.

Trebuie să mărturisesc că, după ce îmi trecuseră pe sub ochi cărțile și documentele referitoare la Honigberger, adunate cu atîta grijă de soțul d-nei Zerlendi, am început să mă conving și eu că existența doctorului sas e învăluită în mistere. Dar tot ce a urmat primei mele vizite în casa din strada S. a întrecut cu mult taina lui Honigberger.

— M-am gîndit atunci, reîncepu d-na Zerlendi după o lungă pauză, că ar fi păcat