cale o a doua demonstraţie de masă, pentru 10 iunie – de astă dată participanţii urmau să fie înarmaţi –, cu intenţia de a pune guvernul în dificultate şi, dacă ocazia se ivea, de a-l răsturna. Planul, considerat prematur şi respins de o bună parte a membrilor Comitetului Central al Partidului Bolşevic, a fost anulat în ultimul moment, la insistenţele Sovietului. Acceptând să cedeze, bolşevicii au pus totuşi în vedere Sovietului că pe viitor nu aveau să mai ţină cont de opinia lui.

La 16 iunie, armata rusă a lansat operaţiunea prevăzută. Forţa maximă a atacului a fost concentrată pe frontul sudic, înspre Lvov şi Galiţia. Dar ofensiva, în care Armata a Opta comandată de Kornilov s-a distins în mod deosebit, şi-a pierdut suflul de îndată ce germanii au venit în sprijinul austriecilor. La vederea uniformelor germane, ruşii au luat-o la fugă speriaţi. Operaţiunea din iunie a fost ultima zvâcnire a unei armate muribunde.

Din acel moment, armata nu a mai desfăşurat acţiuni semnificative; curând ea avea să se destrame. Ar fi deci timpul să trecem în revistă pierderile înregistrate de Rusia în primul război mondial. Acestea sunt adesea mult exagerate, afirmându-se chiar că ele au depăşit pierderile tuturor celorlalte puteri beligerante. Estimările cele mai plauzibile vorbesc de 1,3 milioane de morţi, număr egal cu cel înregistrat de francezi şi austrieci, dar cu o treime mai mic decât cel din tabăra germană. Ruşii au avut totuşi de departe cel mai mare număr de soldaţi căzuţi prizonieri – 3,9 milioane – cifră care, comparată cu pierderile lor de pe câmpul de luptă, arată că se predau într-un ritm de doisprezece-cincisprezece ori mai mare decât soldaţii occidentali.

Eşecul ofensivei din iunie 1917 a afectat în mod catastrofal reputaţia lui Kerenski şi a Guvernului Provizoriu, mărind considerabil şansele de succes ale bolşevicilor, antirăzboinici declaraţi; profitând de atmosfera de deznădejde care se instalase la Petrograd, s-au aventurat într-o nouă tentativă de puci.

Desfăşurarea evenimentelor din iulie a rămas multă vreme neclară, în mare parte datorită eforturilor deosebite pe care comuniştii le-au depus spre a-şi ascunde implicarea în ceea ce s-a dovedit a fi un dezastru absolut.

Tulburările din iulie au fost provocate de hotărârea guvernului de a trimite pe front câteva unităţi ale garnizoanei Petrograd. Ordinul, care încălca înţelegerea încheiată cu Sovietul patru luni mai înainte, i-a înfuriat pe soldaţi. Bolşevicii au dezlănţuit o campanie propagandistică fără precedent, instigând garnizoana la răzvrătire. Au avut însă grijă să se asigure că tulburările nu aveau să fie spontane şi neorganizate, aşa cum se întâmplase în februarie, ci dirijate cu precizie de propria lor organizaţie militară, un centru clandestin de comandă creat pentru a coordona lovitura de stat.

La 29 iunie, într-o atmosferă de tensiune crescândă, Lenin a dispărut brusc din Petrograd. A reapărut curând în Finlanda. Motivul declarat al plecării era starea lui de epuizare şi nevoia de a se odihni. Cel mai probabil însă a fost vorba de semnale transmise de simpatizanţii bolşevici din guvern, conform cărora autorităţile deţineau suficiente dovezi despre legăturile partidului cu inamicul pentru a-i aduce pe liderii acestuia în faţa justiţiei. Într-adevăr, la 1 iulie s-a ordonat arestarea a douăzeci şi opt de bolşevici de frunte, printre care şi Lenin.

În absenţa acestuia, bolşevicii petrogrădeni şi-au concentrat acţiunile asupra Regimentului de Mitraliere, cea mai mare unitate militară din capitală şi cea care le crea autorităţilor cele mai numeroase probleme. La 30 iunie s-a aflat că regimentul urma să fie dezafectat şi soldaţii trimişi pe front. Au urmat adunări de protest, în timpul cărora agitatori bolşevici şi anarhişti îi instigau pe soldaţi împotriva autorităţilor. Mitinguri similare au avut loc şi la baza navală de lângă Petrograd, Kronstadt, bastion al anarhiştilor. Bolşevicii oscilau între a incita la răzvrătire sau a-i linişti pe soldaţi, pentru că – oricât de mult ar fi dorit să provoace o revoltă pe scară largă – se temeau că o acţiune prematură şi insuficient dirijată putea oferi guvernului un pretext pentru a-i zdrobi.

La 3 iulie, Regimentul de Mitraliere, decizând prin vot să iasă în stradă, a trimis emisari în celelalte unităţi de garnizoană pentru a le cere sprijinul. Majoritatea au refuzat. Ceva mai târziu în cursul zilei, principalii lideri bolşevici aflaţi în Petrograd – Kamenev, Troţki şi Zinoviev – au hotărât să se alăture răzvrătiţilor. Planul lor era să preia controlul Secţiei Muncitoreşti a Sovietului şi să proclame trecerea puterii în mâinile Sovietului, urmând ca abia apoi să anunţe Ispolkom-ul de decizia luată. În conformitate cu acest plan, au convocat o sesiune extraordinară a Secţiei Muncitoreşti. Când Zinoviev a declarat că Sovietul se pregăteşte să ia puterea, menşevicii şi socialist-revoluţionarii au părăsit şedinţa, lăsându-le bolşevicilor controlul deplin. La propunerea lor, cei rămaşi au votat o rezoluţie care cerea trecerea întregii puteri în mâinile Sovietului. Comitetul Central bolşevic, întrunit noaptea târziu, a dat ordin organizaţiei sale militare să scoată a doua zi în stradă soldaţii şi marinarii răzvrătiţi, cu armele asupra lor, pentru o demonstraţie.

Bolşevicii acţionau după un plan flexibil, deciziile urmând să fie luate în funcţie de modul în care avea să evolueze demonstraţia. Mihail Kalinin, participant la evenimente (şi, peste ani, preşedinte al Uniunii Sovietice), descria în felul următor situaţia bolşevicilor:

 

Responsabilii partidului se aflau în faţa unei dileme: „Despre ce e vorba – e o demonstraţie sau ceva mai mult decât atât? Poate începutul revoluţiei proletare, luarea puterii?”… [Lenin] a răspuns: „Vom vedea ce se întâmplă, acum nimeni nu poate spune!”… Era într-adevăr o trecere în revistă, o probă a forţelor revoluţionare, a numărului, calităţii şi activismului lor… Proba se putea transforma într-o înfruntare hotărâtoare: totul depindea de raportul de forţe şi de mulţi alţi factori. În orice caz, ca pentru a ne pregăti pentru orice surpriză neplăcută care se putea ivi, ordinul comandantului a fost: „Vom vedea”. Asta nu însemna că nu eram gata să aruncăm regimentele în luptă, dacă raportul de forţe se dovedea favorabil, sau dimpotrivă, să ne retragem cu minimum de pierderi, ceea ce s-a şi întâmplat de fapt la 4 iulie.{20}

 

Demonstraţia soldaţilor a început, aşa cum se plănuise, cu