Stu îi prinse umărul lui Billy şi-l trase mai aproape.

― La început, toată lumea zicea că o să-i fie bine, că poate nu-i decât o gripă obişnuită... sau bronşită... sau anghina difterică... dar doctorii au zis că nou-născuţii nu fac aproape niciodată asemenea boli. E un soi de imunitate naturală a copiilor foarte mici. Pe urmă, George şi cu Dan... au văzut atâta Supergripă acum un an...

― Încât e greu de crezut că ar greşi diagnosticul, continuă Stu în locul lui.

― Mda, şopti Billy. Ai înţeles.

― Ce nenorocire, mormăi Stu.

Îi dădu drumul lui Billy şi porni şchiopătând.

― Stu, unde te duci?

― La spital. Vreau s-o văd pe Fran.

Fran zăcea în pat, cu veioza aprinsă. Sub lumina ei puternică, în partea stângă a cearşafului alb şi curat ce o acoperea, stătea, deschisă, o carte a Agathei Christie. Frannie era trează, dar încet-încet, simţea cum alunecă în starea aceea specială în care amintirile capătă o claritate magică şi încep să se prefacă în vise. Trebuia să-şi îngroape tatăl. Ce urma nu mai avea nicio importanţă, dar era hotărâtă să-şi adune toate puterile ca să îndeplinească această treabă. Un gest de iubire. După aceea, putea să-şi taie o bucată de plăcintă cu zmeură. Avea să fie mare, bine însiropată şi foarte, foarte amară.

Marcy intrase la ea cu o jumătate de oră în urmă, ca să vadă ce face, iar Fran o întrebase:

― Peter a murit?

Chiar din clipa când pronunţase cuvintele, timpul păru să se dilate astfel încât nu mai era sigură dacă se referea la Peter copilul sau la bunicul copilului, care murise de mult.

― Şşş, e bine, îi răspunsese Marcy.

Dar Frannie citise răspunsul adevărat în ochii ei. Copilul pe care-l concepuse cu Jess Rider se stingea undeva, în spatele a patru pereţi din sticlă. Poate copilul lui Lucy să aibă mai mult noroc; ambii părinţi fuseseră imuni la Captain Trips. Locuitorii din Free Zone îşi luaseră orice speranţă de la Peter al ei, investindu-şi-o de acum în femeile care rămăseseră însărcinate după 1 iulie, anul trecut. Brutal, dar altfel absolut de înţeles.

Mintea ei porni în derivă la mică altitudine de-a lungul graniţelor somnului, scrutându-şi trecutul şi inima. Se gândi la salonul mamei ei, unde anotimpurile încremeniseră într-un ev sterp. Se gândi la ochii lui Stu, la clipa când îl văzuse pentru prima oară pe fiul ei, Peter Goldsmith-Redman. Visă că Stu se afla alături de ea, în cameră.

― Fran?

Nimic nu ieşise aşa cum s-ar fi cuvenit. Toate speranţele se dovediseră deşarte, false, ca şi animalele acelea audioanimatronice de la Disney World, o grămadă de roţi dinţate, o şmecherie, un răsărit fals, o sarcină falsă, o...

― Hei, Frannie!

În visul ei, se făcea că Stu se întorsese. Stătea în uşa camerei, purtând o canadiană îmblănită, enormă. Altă şmecherie. Constată că Stu cel din vis purta barbă. Nostim, nu?

Începu să se întrebe dacă era chiar un vis, văzând că în spatele lui se ivise şi Tom Cullen. Şi... nu cumva la picioarele lui apăruse Kojak!

Mâna îi plecă spre obraz, ca din reflex, şi se ciupi cu răutate, până i se scurse o lacrimă din ochiul stâng. Dar imaginea refuza să se schimbe.

― Stu? şopti ea. O, Doamne, eşti tu, Stu?

Faţa lui era puternic bronzată, cu excepţia porţiunii din jurul ochilor, care probabil fusese protejată de ochelari de soare. Acestea nu erau genul de detalii pe care în mod normal să le observi în vis...

Se mai ciupi o dată.

― Eu sunt, o asigură Stu, intrând în cameră. Nu te mai chinui degeaba, draga mea.

Şchiopătatul îi era atât de pronunţat, încât te aşteptai să se împiedice, la fiecare pas.

― Frannie, am ajuns acasă.

― Stu! strigă ea. Eşti chiar tu, de-adevăratelea? Dacă eşti chiar tu, vino aici!

Se apropie de ea şi o luă în braţe.

Stu era aşezat pe un scaun, lângă patul lui Fran, când intrară George Richardson şi Dan Lathrop. Fran îi luă iute mâna lui Stu şi o apăsă strâns, până la durere. Figura ei căpătase trăsături rigide şi Stu avu pentru o clipă ocazia s-o vadă aşa cum avea să arate la bătrâneţe; semăna incredibil cu Mother Abagail.

― Am auzit de întoarcerea ta, spuse George. Un adevărat miracol. Nici nu pot să-ţi spun cât mă bucur să te văd. Ne bucurăm cu toţii.

George îi strânse mâna, apoi i-l prezentă pe Dan Lathrop.

― Am auzit că s-ar fi produs o explozie la Las Vegas. Ai văzut-o cu ochii tăi? îl întrebă acesta.

― Da.

― Cei de aici cred că a fost detonată o bombă nucleară. Este adevărat?

― Da.

George făcu un gest din cap, apoi renunţă cu totul la subiect şi se întoarse la Fran.

― Cum te simţi, Frannie?

― Foarte bine. Mă bucur că mi s-a întors omul acasă. Ce face copilul?

― De fapt, îi explică Lathrop, de asta am venit aici.

― E mort? întrebă Fran.

George şi Dan avură un schimb de priviri.

― Frannie, vrem să asculţi atent şi să încerci să nu interpretezi greşit nimic din ceea ce vei afla...

Deşi se vedea că-şi stăpâneşte o criză de isterie, Fran vorbi calm:

― Dacă a murit, spuneţi-mi şi pace!

― Fran, interveni Stu.

― Peter pare că-şi revine, spuse Dan Lathrop cu blândeţe.

Şocul produse câteva momente de linişte în încăpere. Fran, al cărei chip palid şi oval aproape că dispăruse sub masa de păr castaniu închis de pe pernă, îşi ridică privirile spre Dan, de parcă acesta s-ar fi exprimat în cine ştie ce dialect păsăresc. Cineva, poate Laurie Constable, poate Marcy Spruce, trecu prin faţa uşii deschise aruncând o privire în cameră şi plecând apoi mai departe. Momentul care urmă Stu nu avea să-l uite toată viaţă.

― Cum? şopti Fran după o vreme.

― Nu trebuie să-ţi pui toate speranţele în asta, o sfătui George.

― Ai spus... că-şi revine, repetă Fran.

Era pur şi simplu uimită. Până atunci nu-şi dăduse seama cât de mult se resemnase cu ideea morţii copilului. George continuă:

― Şi Dan şi eu am văzut mii de cazuri în perioada epidemiei, Fran... remarci că nu am zis „tratat”, pentru că nu cred că vreunul dintre noi a putut schimba în vreun fel evoluţia bolii vreunui pacient. Corect, Dan?

― Da.

Cuta ce trădă hotărârea lui Fran – pe care Stu o remarcase prima oară în New Hampshire, la doar câteva ore după ce se întâlniseră