― Ia să văd cum mergi, îi ceru Frannie.

Cuta aceea stăruia între sprâncenele tinerei.

― Hei, Frannie...

― Hai, vreau să văd cum mergi.

Făcu aşa cum i se spusese. Părea un marinar croindu-şi drum cu greu pe puntea scuturată de tangaj. Când se întoarse spre ea, Fran plângea.

― Vai, Frannie, nu face asta, draga mea.

― Nu mă pot abţine, zise ea, ducându-şi mâinile la ochi.

Se aşeză lângă ea şi-i luă mâinile.

― Nu, nu trebuie să plângi.

Se uită în ochii lui, dar lacrimile continuau să-i curgă.

― Aşa de mulţi au murit... Harold, Nick, Susan... dar Larry? Şi ce s-a întâmplat cu Glen şi Ralph?

― Nu ştiu.

― Ce va spune Lucy? Într-o oră va fi aici. Vine în fiecare zi; şi ea este în luna a patra. Când are să te-ntrebe...

― Au murit acolo, zise Stu, vorbind mai mult cu sine. Asta cred eu. Ceea ce ştiu, în inima mea.

― N-o spune astfel, îl imploră Fran. Mai ales de faţă cu Lucy. I-ai frânge inima.

― Cred că ei au fost cei sacrificaţi. Dumnezeu pretinde întotdeauna un sacrificiu. Mâinile lui sunt însângerate. De ce? Nu pot spune. Nu sunt un tip prea deştept. Poate că noi singuri am atras asta asupra capetelor noastre. Tot ceea ce ştiu sigur este că bomba a explodat dincolo, şi nu aici, şi pentru un timp suntem în siguranţă. Pentru scurtă vreme.

― Flagg a dispărut definitiv? A dispărut cu adevărat?

― Nu ştiu. Cred... trebuie să facem de pază, ca să nu fim luaţi de el prin surprindere. Cu vremea, cineva va trebui să descopere locul unde se făceau viruşii din categoria lui Captain Trips, să umple locul acela cu ţărână, să presare sare peste el şi apoi să se roage. Să se roage pentru noi toţi.

În aceeaşi seară, dar mai târziu, nu cu mult înainte de miezul nopţii, Stu împingea de-a lungul coridorului tăcut al spitalului un scaun pe roţi în care se afla Frannie. Cu ei era şi Laurie Constable; Fran avusese grijă ca Stu să stabilească o întâlnire cu medicul.

― Arăţi de parcă ţi-ar sta şi ţie la fel de bine într-un scaun din ăsta, Stu Redman, îi spuse Laurie.

― În momentul ăsta nu mă deranjează deloc, zise Stu.

Ajunseră în dreptul unui perete mare de sticlă, dincolo de care se vedea un salon decorat cu albastru şi roz. De tavan atârna o sculptură cinetică de mari dimensiuni. Doar un singur pătuţ era ocupat, în rândul din faţă.

Stu privi, fascinat.

GOLDSMITH-REDMAN PETER, scria pe plăcuţa din fata pătuţului. SEX BĂRB. ÎN CARANTINĂ BACTERIOLOGICĂ. 3 KILOGRAME 100 GRAME. MAMA: FRANCES GOLDSMITH, CAMERA 209 TATA: JESSE RIDER (M.).

Peter plângea.

Ţinea pumnişorii strânşi. Avea faţa roşie. În creştet avea un smoc de fire uimitor de negre. Ochii albaştri ai micuţului păreau să fie aţintiţi asupra lui Stu, ca şi cum l-ar fi acuzat că este cauza întregii lui supărări.

Fruntea îi era străbătută de o cută verticală pronunţată... semnul voinţei căreia nu i te puteai împotrivi.

Frannie plângea.

― Ce s-a-ntâmplat, Frannie?

― Toate pătuţurile astea goale, spuse ea, cu vocea sugrumată. De-asta sunt tristă. E absolut singur acolo. Nu-i de mirare că plânge, Stu, e singur-singurel. Toate pătuţurile astea goale, Dumnezeule...

― Nu va rămâne multă vreme singur, o consolă Stu, cuprinzându-i umerii cu o mână. Şi mi se pare că va fi un flăcău grozav. Tu ce părere ai, Laurie?

Dar Laurie se retrăsese discret, lăsându-i pe cei doi singuri în faţa ferestrei.

Strâmbându-se din pricina durerilor din picior, Stu îngenunche alături de Frannie, o îmbrăţişă stângaci şi-l contemplară amândoi pe Peter cu uimire, ca şi cum copilul acela ar fi fost primul care se născuse vreodată pe pământ. După o vreme Peter adormi, cu mânuţele încleştate pe piept, dar ei rămaseră să-l privească în continuare... minunându-se că se află acolo, înaintea lor.

ZI DE MAI

Iarna rămăsese în sfârşit în urmă.

Fusese lungă, iar lui Stu, obişnuit cu clima din East Texas, i se păruse teribil de grea. La două zile după ce se întorsese la Boulder, piciorul drept îi fusese rupt din nou şi pus de această dată în ghips, pe care nu-l scosese decât la începutul lui aprilie. La vremea respectivă, suprafaţa ghipsului arăta ca o hartă rutieră nemaipomenit de complicată; s-ar fi zis că fiecare om din Free Zone lăsase un autograf, deşi asta ar fi fost practic imposibil. Încă înainte de 1 martie, noi pelerini începuseră să sosească în Free Zone, şi curând populaţia atinsese unsprezece mii de suflete, potrivit lui Sandy DuChiens, care acum conducea un Birou de Recensământ format din douăsprezece persoane, birou care dispunea de propriul lui computer la First Bank din Boulder.

Stu, Fran şi Lucy Swann erau la picnic într-un loc plăcut aflat pe drumul spre Flagstaff Mountain şi urmăreau Mayday Chase, vânătoarea de mai. Toţi copiii din Boulder (şi nu puţini dintre adulţi) păreau să ia parte la joc. Coşul tradiţional, ornat cu panglici de hârtie creponată şi umplut cu fructe şi jucării, îi fusese dat în grijă lui Tom Cullen. Fusese ideea lui Fran.

Tom îl prinsese pe Bill Gehringer (cu toate că susţinuse sus şi tare că-i prea bătrân pentru un asemenea joc de copii, Billy se aruncase în vâltoare cu toată inima) şi împreună îl capturaseră pe micuţul Upshaw – sau poate Upson? Lui Stu îi venea tot mai greu să-i ţină minte pe toţi – şi tustrei dăduseră de urma lui Leo Rockway, care se ascunsese în spatele Stâncii Brentner. Tom însuşi îi aplicase lui Leo eticheta distinctivă.

Vânătoarea se întinse apoi peste întreg West Boulder, bande de copii şi adolescenţi bântuind pe străzile care în mod obişnuit erau destul de pustii, în frunte cu Tom, care urla din răsputeri, cărându-şi coşul în spate. În cele din urmă se adunaseră cu toţii din nou aici, unde soarele era cald şi vântul adia plăcut. Grupul de copii care aveau deja etichete se ridica la vreo două sute, toţi hotărâţi să-i prindă pe ultimii zece care nu fuseseră încă „bătuţi”. Cu zarva lor, speriau căprioarele, care nu ţineau să ia parte la joc şi fugeau care-ncotro.

Trei kilometri mai sus, în Sunrise Amphitheater, fusese pregătit un imens dejun la iarbă verde, chiar în locul