poate fi comprimat, așa cum poate fi și dilatat. Dar e curios că nu mă simt obosit, că nu mi-e somn și nu mi-e foame. Și, adăugă frecîndu-și obrazul, e curios că nu mi-a crescut barba de trei zile…

[1] Lider și politician militar israelian, ocupînd succesiv funcțiile de comandant al frontului din Ierusalim în războiul arabo-israelian din 1948, șef de personal al Forțelor de Apărare din Israel (1953–58) pe timpul crizei de Suez din 1956, dar mai cu seamă ministru al Apărării în timpul războiului de șase zile din 1967, devenind astfel un simbol internațional al luptei pentru noul stat al Israelului. În anii ’30 a fost instruit de Orde Wingate în a pune capcane pentru palestinienii ce luptau împotriva britanicilor. Ulterior a pierdut un ochi într-o incursiune asupra forțelor Vichy din Liban (n. r.)

[2] Poet francez de la sfîrșitul secolului al XIII-lea, trubadur, autor al unor versuri satirice și poezii de inspirație religioasă (n. r.)

[3] Kurt Gödel (1906–1978): matematician, logician și filozof austriac, autorul a ceea ce poate fi considerat cel mai important rezultat matematic al secolului XX: faimoasa sa Teoremă a Incompletitudinii Sistemelor Formale, care afirmă că în orice sistem matematic axiomatic există propoziții matematice care nu pot fi dovedite sau respinse pe baza axiomelor din cadrul aceluiași sistem; prin urmare, un astfel de sistem nu poate fi simultan complet și consistent. Această demonstrație l-a stabilit pe Gödel ca fiind unul dintre cei mai mari logicieni de la Aristotel pînă în prezent, iar repercusiunile acesteia continuă să fie resimțite și dezbătute și astăzi (n. r.)

[4] Francesco da Barberino (1264–1348): notar și poet italian (n. r.)

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

LA UMBRA UNUI CRIN…

Abia ridicase degetul de pe butonul soneriei, și ușa se deschise brusc, cu zgomot. Își dădu seama că înălțase, amenințător, sticla de vin, ca și cum ar fi vrut să se apere, și roși.

— Nu mă mai cunoști? îl întrebă, reușind totuși să zîmbească.

Celălalt îl privi încruntat, bănuitor, neîncercînd să-și ascundă enervarea.

— Sînt Postăvaru. Ionel Postăvaru. Am fost colegi la liceul Sfîntul Sava.

Și pentru că celălalt se mulțumi să ridice din umeri, îl întrebă: Nu ești d-ta avocatul Enache Mărgărit, din București?

— Ba da, eu sînt…

— Ei bine, am fost colegi în primele patru clase de liceu. La liceul Sfîntul Sava, repetă.

Mărgărit zîmbi melancolic, și ridică din nou din umeri.

— E mult de atunci, spuse…

— Foarte mult! Patruzeci și opt de ani… Dar ne-am mai întîlnit o dată, la București, în preajma războiului. Îți pot spune și data: martie 1939. Ne-am întîlnit pe bulevard, în dreptul librăriei Cartea Românească.

— Îmi pare foarte rău, îl întrerupse Mărgărit. Nu-mi mai aduc aminte…

Pronunța cuvintele rar, oarecum în silă.

— Iartă-mă că insist, reluă Postăvaru după cîteva clipe de șovăială. Îmi dau seama că ești ocupat…

— Aștept un prieten, îl întrerupse din nou Mărgărit. Cînd am auzit soneria, am crezut că era el. Și chiar m-am mirat, pentru că de obicei întîrzie.

Postăvaru își scoase intimidat batista și și-o trecu pe frunte.

— Încă o dată îmi cer iertare. Dar e vorba de ceva foarte important. Vreau să spun, foarte important pentru mine. De-abia ieri ți-am aflat noua adresă. Iar mîine dimineață trebuie să plec, și nu știu cînd voi mai avea ocazia să mă opresc la Paris… E ceva foarte important, reluă. Și e o chestie de cinci, șase, cel mult zece minute. Ți-am adus niște vin, adăugă întinzîndu-i stingherit sticla. M-au asigurat că e tot ce au ei mai bun… Nu mi-a plăcut hîrtia în care o împachetaseră și am mototolit-o, am lăsat-o în taxi…

— Mulțumesc. Dar nu trebuia să te deranjezi. Intră, te rog. După cum vezi, e mare dezordine. De-abia m-am mutat…

Așeză absent sticla pe o etajeră dar, zărindu-i eticheta, o apucă din nou, cu amîndouă mîinile, și o cercetă uluit.

— Dar e nebunie curată, șopti. Sticla asta te-a costat o avere!

— N-are a face, îl întrerupse Postăvaru. Mi-am spus: trebuie să sărbătorim reîntîlnirea noastră la Paris. Ne cunoaștem de 48 de ani! Și, repet, pentru mine e foarte important. Vreau să te întreb ceva…

Se așeză pe canapea și-și scoase din nou batista.

— Întreabă, îl încurajă Mărgărit apropiindu-și scaunul. Dar să știi, nici eu nu prea am noutăți. Am fugit din țară acum nouă ani. Lucrurile s-au schimbat mult de-atunci. În mai rău…

— Știu, știu, oftă Postăvaru. Dar voiam să te întreb altceva. Ceva în legătură cu ultima noastră întîlnire, în martie 1939. Cînd te-am recunoscut, atunci, discutai foarte aprins cu un prieten, în dreptul librăriei Cartea Românească, și m-am apropiat să-ți strîng mîna. Te mai zărisem și altădată, dar ori nu îndrăzneam pentru că erai înconjurat de persoane care mă intimidau ori eu eram prea grăbit…

Se întrerupse brusc și, împăturind batista, și-o introduse pe îndelete în buzunar.

— Să nu zîmbești, reluă după o pauză, dar te asigur că acele cîteva cuvinte, fraza aceea pe care a spus-o el, prietenul d-tale, n-am știut niciodată cum îl cheamă, dar știu că ți-era prieten, poate că-ți este și acum, dacă mai trăiește… Deși au trecut de-atunci aproape 35 de ani. A fost războiul și tot ce-a urmat după război…

— Nu prea înțeleg, spuse Mărgărit. Nu știu la ce faci aluzie.