— Iartă-mă, e din vina mea. Am umblat toată dimineața, sînt cam obosit… Și-ți mărturisesc, așteptînd dintr-un moment în altul să-ți sosească prietenul, nu știu cum să încep ca să pot spune tot și cît mai repede.

Mărgărit zîmbi:

— Nu-ți fie teamă, e un bun prieten. E și el român, refugiat. Dacă vine și vrei să rămînem singuri, îl rog să aștepte alături.

— Nu, poate să rămînă. Ai să vezi, nu e nici un secret… Dar acum, că m-ai liniștit, te mai pot ruga un lucru? Poate ai la îndemînă o sticlă cu bere rece. Mi-e foarte sete. Mi s-a uscat gura…

Mărgărit se ridică și se îndreptă tăcut spre bucătărie. Se întoarse cu un pahar și o sticlă de bere, pe care le așeză, cu exagerat ironică politețe, pe măsuța din fața canapelei.

— Nimic mai simplu, spuse pregătindu-se să umple paharul.

Dar Postăvaru îi apucă brusc brațul, zîmbind încurcat.

— Te-am auzit! Ai scos-o chiar acum din frigider. E prea rece, și nu face spumă. Trebuie s-o mai lăsăm puțin, să-și vină în fire. Cum spunea profesorul nostru de fizică și chimie, Vasile Safirim, îți mai aduci aminte de el, de Safirim? Spunea: totul poate îngheța în jurul nostru, chiar și berea…

Mărgărit se trase surprins, parcă speriat, un pas înapoi, și-l privi curios, ca și cum de-abia atunci și-ar fi dat seama cine este.

— Ah! Da, Vasile Safirim! exclamă cu un glas schimbat. Săracul Safirim. Treceam odată prin cimitirul Belu. Era o zi frumoasă, de toamnă. Îmi aduc aminte și acum. M-am oprit să-mi aprind o țigară – pe atunci fumam foarte mult – și cînd să azvîrl chibritul, dau cu ochii de un mormînt proaspăt, acoperit cu flori. Și citesc: Profesor Vasile Safirim, 1880–1943. Săracul! A fost prima și ultima oară cînd i-am văzut mormîntul. Puțin timp în urmă a avut loc bombardamentul aviației americane și partea aceea a cimitirului a fost răscolită… Ți-aduci aminte…

— Săracul Safirim! Era un mare savant. Ne spunea: totul poate îngheța în jurul nostru… Se gîndea, evident, la răcirea pămîntului. Dar, ca să nu ne sperie, adăuga în glumă: totul, chiar și berea…

— Acum, da, pot să torn, ai să vezi cum se înalță spuma. Ia te uită!

Mărgărit se răsuci zgomotos pe scaun.

— Ei, și cine era prietenul? întrebă. Vreau să spun, cum arăta? Blond, brun, înalt, elegant?

— Nu se poate să nu-ți aduci aminte, îl întrerupse Postăvaru, pentru că, repet, atunci a fost ultima oară cînd ne-am întîlnit, în martie 1939. Era pe bulevard, în dreptul librăriei Cartea Românească. Vorbeați amîndoi deodată, cu pasiune, parcă erați gata să vă certați. Prietenul d-tale…

— Dar cum arăta? Cu cine semăna? Era mai tînăr ca noi, mai bătrîn?

— Părea cam de vîrsta noastră. Avea o pălărie cu boruri înguste, dată puțin pe ceafă, și cînd vorbea, gesticula curios.

— Adică?

— Nu știu cum să-ți explic. Ridica mereu brațele și parcă ar fi vrut să-și treacă mîinile prin păr; dar, vezi, nu îndrăznea, pentru că avea pălăria… Și atunci, nu știa ce să facă cu mîinile și le ascundea repede în buzunarele pardesiului. Dar se vedea că era nervos. Ridica mereu tonul… Tot nu-ți aduci aminte cine era?

— Nu! O pălărie cu boruri înguste…

— Dar ce spunea el era interesant, continuă Postăvaru. Repet, erați amîndoi enervați, gata de ceartă. După cîte am înțeles, încercai să-l convingi să se împace cu unul din prietenii voștri comuni. N-am înțeles de ce se certaseră, pentru că, nici d-ta, nici el, n-ați făcut nici o aluzie. Dar m-a impresionat profund ce-a spus. N-am auzit niciodată așa ceva. Vreau să spun, cuvintele acelea, mai precis concepția filozofică, sau poate chiar mistică, pe care a exprimat-o așa, dintr-o dată, fără ca nimic s-o fi pregătit…

— Dar ce-a spus? îl întrerupse Mărgărit, cu o greu stăpînită nerăbdare.

Postăvaru apucase sticla de bere, dar se răzgîndi brusc și o așeză pe tavă.

— A spus… Dar, stai, trebuie să adaug un amănunt. Exasperat, l-ai întrebat dacă e hotărît să nu se împace cu prietenul vostru, acela cu care se certase. El te-a privit foarte adînc, cu tristețe, și totuși a zîmbit. Mi s-a părut chiar că a zîmbit sarcastic.

— Ba da! a spus. O să mă împac cu el la umbra unui crin, în Paradis! Auzi: la umbra unui crin!

— E curios că nu-mi aduc deloc aminte. Spuneai că era blond și avea o pălărie cu boruri înguste…

— Și gesticula mereu, reluă Postăvaru, vorbind din ce în ce mai repede. Și-și băga mîinile în buzunarele pardesiului, parcă din exasperare că nu și le poate trece prin păr… Te rog, un efort de memorie. Martie 1939. În dreptul librăriei Cartea Românească. După plecarea lui, am făcut cîțiva pași împreună, dar nu mulți, pentru că erai enervat și n-aveai poftă de vorbă… Ei bine, nici nu bănuiești cît m-au impresionat cuvintele acelea: că se va împăca la umbra unui crin, în Paradis! Iar mai tîrziu, au început să mă obsedeze. Da, să mă obsedeze! După ce-am căzut rănit la trecerea Nistrului. Mai precis din clipa cînd m-am prăbușit, ciuruit de o mitralieră, și m-am trezit, doar pentru o clipă, două, cu obrazul în noroiul din marginea șoselei. De atunci, nu mai pot uita. Și de cîte ori treceam printr-o mare primejdie, și am trecut, ca toți ceilalți, prin multe, îmi revenea în minte prietenul dumitale cu pălăria lui cu boruri înguste, și-l auzeam din nou: Ba da! la umbra unui crin, în Paradis…

Mărgărit își întoarse exasperat scaunul, apropiindu-l de canapea.

— E exasperant! exclamă. E exasperant că am putut uita!

— Te rog, te implor! stărui Postăvaru, fă un efort de memorie! Nici nu bănuiești ce serviciu mi-ai face. Poate o să-ți aduci aminte mai tîrziu, după plecarea mea. Îți las telefonul de la hotel, și adresa mea la Zürich. Mă chemi cînd vrei. E foarte important!

Mărgărit îl ascultase distrat, plimbîndu-și mîna dreaptă cînd pe un genunchi, cînd pe celălalt.

— Dar, în fond, izbucni deodată, nu prea văd în ce