— Dacă îți aduci aminte de cine e vorba, ai să-ți amintești și acest amănunt: dacă s-au împăcat sau nu, dacă mai trăiesc și ce mai știi despre ei. E foarte important pentru mine, repetă patetic.

În clipa aceea, Mărgărit auzi pași oprindu-se în dreptul ușii și alergă să deschidă.

— Bine c-a dat Dumnezeu, șopti.

Postăvaru se ridică intimidat de pe canapea și înaintă spre mijlocul camerei.

— Domnul Eftimie, prietenul pe care-l așteptam, i-l prezentă Mărgărit. Iar dumnealui este Ionel Postăvaru, colegul meu de la liceul Sfîntul Sava, adăugă zîmbind.

Eftimie îi strînse mîna privindu-l lung, aproape sever, în ochi.

— Îmi pare bine de cunoștință, spuse așezîndu-se în fotoliul pe care îl apropiase Mărgărit. Văd că dumitale îți place canapeaua, continuă privindu-l din nou, enigmatic, în ochi.

— Aici m-a poftit gazda, prietenul nostru, încercă să explice Postăvaru zîmbind. De fapt…

— Vasăzică de la liceul Sfîntul Sava, îl întrerupse Eftimie. Ce liceu! exclamă împingîndu-și încet spinarea ca să și-o reazime mai bine de speteaza fotoliului. De-acolo au plecat toate, de la Sfîntul Sava. Tocmai vorbeam cu doctorul Tăușan. În fond, ziceam, de ce s-a apucat el să le spună băieților – erau doar niște copii, de 14–15 ani – să le spună chestia aceea cu umbra crinului din Paradis? Căci totul a pornit de-acolo…

Postăvaru își dădu seama că roșise și-și căută tulburat batista. Îl auzi pe Mărgărit încercînd zadarnic să rîdă sarcastic, dar nu îndrăzni să-l privească.

— Nu știam, începu Mărgărit, subliniind cuvintele, nu știam că ai obiceiul să asculți cu urechea lipită de ușă, înainte de a apăsa pe butonul soneriei.

— Ce vrei să spui? îl întrerupse calm Eftimie. Cine ascultă la ușă?

— Chestia cu umbra crinului din Paradis…

— Asta vorbeam cu d-rul Tăușan așteptînd metroul. Și eram amîndoi de acord: a fost o prostie…

Postăvaru își îndreptă privirea spre Mărgărit, apoi se ridică hotărît de pe canapea.

— Îmi dați voie, spuse. Și îmi cer iertare că vă întrerup. Dar, vă mărturisesc, mie, ca și lui Mărgărit, aproape că nu-mi vine să cred. Pentru că, să vă spună Mărgărit, eu am venit să-l văd – și nu l-am mai văzut din martie 1939 – am venit să-l văd, repet, special pentru fraza asta: la umbra unui crin, în Paradis…

— Știu, interveni Eftimie, fraza pe care le-o spusese el, profesorul, la liceul Sfîntul Sava.

— Nu, dragă, îl întrerupse enervat Mărgărit, nu încurca lucrurile. Noi, Postăvaru și cu mine, am fost colegi la Sfîntul Sava…

— Acum 48 de ani, preciza Postăvaru…

— Dar povestea cu umbra crinului și toate celelalte au avut loc mult mai tîrziu.

— În martie 1939…

— Povestea cu umbra crinului n-are nimic de-a face cu liceul Sfîntul Sava, cel puțin cu liceul Sfîntul Sava din adolescența noastră.

Se opri, extenuat, și se reașeză pe scaun.

— Eu vă spun ce vorbeam cu doctorul Tăușan, reluă calm Eftimie. Asta, după ce ne-am întîlnit, cu tot grupul nostru, la cafenea, la Excelsior. Îmi pare rău că n-ai fost și tu. Pentru că lucrurile se complică, adăugă coborînd glasul. Și ar putea să aibă urmări pentru noi toți, noi, românii din exil, vreau să spun…

Mărgărit sări brusc în picioare.

— Simt că am să-mi pierd firea și am să încep să urlu! Despre ce este vorba?

Eftimie îl privi cîteva clipe, nedumerit, apoi se lumină la față.

— Iartă-mă, spuse, credeam că știi și tu, dar uitasem că duminica trecută n-ai fost la biserică.

— Eram în provincie. Tot din cauza ei. Aceleași plictiseli. Aceleași și aceleași!

— Acum mi-am adus aminte… Bref, ne-am întîlnit, după cum era vorba, la Excelsior. Ca să vedem ce putem face ca să-l ajutăm pe Iliescu.

— Dar ce i s-a întîmplat? îl întrerupse din nou Mărgărit.

— O să afli îndată. Dar spune-mi întîi dacă-l cunoști pe inginerul Iliescu.

— Nu-l cunosc personal, dar știu cine este. Am citit despre el și în ziare, cum a reușit să ajungă la Viena, ascuns, cinci zile, într-o ladă.

— A fost chiar mai extraordinar decît atît, am să-ți povestesc altădată.

— Dar ce i s-a întîmplat? stărui Mărgărit.

— Eu vă spun ce mi-a spus Iliescu. Închipuiește-ți că a fost transferat de la Briançon și încă nu i-a spus în ce departament va fi trimis; deocamdată, e, cum spune el, „în vacanță”. Ce e mai grav, a devenit suspect. Simte, mai precis – știe, că e urmărit. Și asta, numai pentru că a povestit unora din colegii lui ce aflase de la Valentin!

— Ascultă, îl întrerupse Mărgărit rezemîndu-și amîndouă mîinile pe speteaza scaunului. Eu nu prea înțeleg despre ce este vorba…

— Dar n-am terminat!

— Știu. Știu că mai ai multe de spus. Dar înainte de a continua vreau să te întreb ce bei: cafea, oranjadă, vin…?

— La ora asta, eu aș spune vin.

Mărgărit se îndreptă, cu oarecare gravitate, spre bucătărie.

— Și am să-ți mai aduc și d-tale o sticlă de bere, spuse întorcînd capul spre Postăvaru și zîmbindu-i cu înțeles.

Cu cît se prelungea tăcerea, cu atît simțea Postăvaru mai severe privirile celuilalt.

— Aceeași frază, șopti. Sîntem zeci, poate chiar sute de mii de români în exil, împrăștiați pe toată suprafața pămîntului, și se întîmplă ca tocmai azi, în trecere prin Paris, să-l caut pe Mărgărit ca să-l întreb despre o frază auzită în martie 1939, iar d-ta, abia intrat pe ușă, rostești aceeași frază. Ce coincidență!

— Dacă-l întîlnești pe Iliescu, să nu-i vorbești de coincidențe. Pentru el, matematician și mare specialist în statistică, cele mai extraordinare coincidențe sînt tot atît de firești ca și regula de trei simplă…

— Matematic o fi avînd dreptate, dar…

Se întrerupse ca să-l ajute pe Mărgărit să așeze tava încărcată pe măsuță.

— Văd că mă răsfeți, spuse Eftimie ridicînd paharul și păstrîndu-l ceremonios în mîna dreaptă.

— Matematic, zic, reluă Postăvaru, o fi avînd dreptate. Și totuși, aceeași frază…

— Dar nu era fraza lui, spuse zîmbind misterios Eftimie. Excelent! adăugă după ce sorbi prima înghițitură. Repet: mă răsfeți!

Mărgărit își