— E prima țigară, explică puțin încurcat. De fapt, nu mai fumez. Dar am întotdeauna un pachet la îndemînă. Cînd mă simt prea nervos, aprind o țigară. Duminica trecută, se adresă lui Eftimie, am fumat aproape tot pachetul!

Doriți versiunea completă? Dați un click pe butonul PayPal

Menționați TITLUL și FORMATUL dorit (pdf / epub / mobi / azw3) și îl veți primi la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

MĂ AJUTAȚI ASTFEL SĂ CONTINUI SĂ SCANEZ, SĂ REDACTEZ, SĂ RESTAUREZ COPERȚI SAU ILUSTRAȚII ORIGINALE, TOATĂ ACEASTĂ MUNCĂ METICULOASĂ DIN PURĂ DRAGOSTE DE CĂRȚI.

VĂ MULȚUMESC!

Postfață

Ideea de a publica toate prozele fantastice (mitice) ale lui Mircea Eliade este mai veche. În decembrie 1979, i-am trimis prozatorului, la Chicago, un proiect în acest sens și, la 17 ianuarie 1980, mi-a răspuns printr-o scrisoare de acceptare. Era bucuros și sceptic, în același timp, față de inițiativa mea. „Țin însă să-ți atrag atenția că recepționarea mea în țară a variat, și variază, datorită multor imponderabile.” Imponderabilele erau, se înțelege, de natură politică. Eliade ba era acceptat (parțial), ba interzis (integral). Unii oameni politici din generația sa nu-i iertau opțiunile din anii ’30. Am reușit, totuși să public la Cartea Românească, în 1981, un volum masiv de narațiuni fantastice, inclusiv micul roman Pe strada Mîntuleasa, scrierea cea mai complexă din această categorie. Reiau, azi, proiectul din 1980, în varianta lui integrală. Sînt cuprinse, în trei volume, toate cele 24 de narațiuni fantastice, de la Domnișoara Christina la La umbra unui crin, scrise de Eliade între 1936 și 1982. O operă de primă importanță pentru literatura română. G. Călinescu și Tudor Vianu credeau că scriitorul român nu are vocație pentru fantastic. Mircea Eliade a dovedit că este suficient să apară un mare talent, pentru ca prejudecățile criticii literare să se retragă, rușinate, din calea evidenței.

Există mai multe nivele, mai multe axe stilistice în proza lui Eliade. Critica din deceniul al IV-lea a recunoscut două: una realistă (Isabel și apele diavolului, Maitreyi, Întoarcerea din rai, Huliganii etc.), alta inițiatică, fantastică, mitică (Domnișoara Christina, Secretul doctorului Honigberger). Pe cea dintîi, G. Călinescu o consideră întruparea fidelă a „gidismului” în literatura noastră, pe cea de a doua o suspectează de lipsă de profunditate.

Adevărul este că literatura tînărului Eliade se revendică din estetica autenticității, îmbrățișată în epocă de mulți prozatori. Ei vor să substituie conceptului de originalitate (de sursă romantică) ideea de autenticitate care, la rîndul ei, se bizuie pe ideea de experiență. Camil Petrescu, teoreticianul noului stil epic, împinge experiența pînă în zona retoricii. El inițiază un mic terorism anti-calofil, luînd ca model nu pe Gide, ci pe Proust.

Eliade vrea înnoirea romanului pe alt plan, dezinteresîndu-se propriu-zis de retorică. Prin trăirea autentică și spiritualizarea conflictelor el vrea să schimbe tipologia și problematica epicii românești. Prozele „indice” se deschid spre o lume de mituri și practici magice îndepărtate de spiritualitatea noastră, narațiunile mai direct realiste (Întoarcerea din rai, Huliganii etc.) analizează criza de valori prin care trece tînăra generație și propun soluții neobișnuite pentru cititorul român: revoltă și erotism, experiența tragicului, filozofia disperării. Eliade este cel dintîi care introduce în literatura română o problematică de tip existențialist.

Straturile prozei sale trebuie atunci citite altfel. După o primă fază „indică” (Isabel și apele diavolului, Maitreyi), în care modelul epic este mai degrabă anglo-saxon, o fază în care spiritualismul caută alianța unui erotism exploziv, luxuriant, urmează o fază existențialistă (un existențialism incipient, tradus printr-un sentiment de criză totală a valorilor morale și intelectuale): Întoarcerea din rai, Huliganii etc. Între aceste două experiențe se situează romanul Lumina ce se stinge, un roman „aproape joycian”, scris – mărturisește prozatorul – pentru a se elibera de obsesia Indiei și pentru a-și regăsi propria identitate spirituală[1].

Învinse, alungate, obsesiile din primele cărți revin în proza fantastică de mai tîrziu (un fantastic de tip erudit, asemănător în unele privințe cu acela folosit de Ernst Jünger), care oscilează între două tipuri de simboluri: unul folcloric (Domnișoara Christina, Isabel și apele diavolului), altul indic (Secretul doctorului Honigberger, Nopți la Serampore). „Indic” este un fel de a spune, pentru că Eliade tratează acum temele sale. Numai decorul este uneori exotic, problematica e peste tot aceeași. Experiența doctorului Zerlendi (dispariția în Shambala pe baza tehnicii yogine) din Secretul doctorului Honigberger are loc la București, devenit mai tîrziu un adevărat centru inițiatic în literatura lui Eliade.

Volumul de Nuvele (Madrid, 1963) urmat de Pe strada Mîntuleasa (1968), În curte la Dionis (1977), Tinerețe fără de tinerețe (1979), Nouăsprezece trandafiri (1980) marchează, indiscutabil, o nouă vîrstă a fantasticului eliadesc. Ele se grupează în jurul unei teme fundamentale (relația dintre sacru și profan) și recomandă, ca soluție pentru spirit, ceea ce prozatorul numește lecția spectacolului, în prozele mai vechi, magicul domină suprafața textului, în narațiunile citate înainte, locul magicului este luat, în fapt, de o forță spirituală mai complexă (miticul), care continuă să se