manifeste în existența omului modern. Mai este ceva: Eliade, dezvoltînd un număr de teme care trec de la o narațiune la alta, creează o tipologie memorabilă și un spațiu imaginar care este al lui, numai al lui. Este spațiul bucureștean: un oraș plin de semne, epifanii, un oraș inițiatic cu străzi care ascund mistere vechi și indivizi care poartă cu ei, fără să știe, mituri. Este altă față a spațiului din proza lui I. L. Caragiale. Impresia e, în Momente și Schițe, de agitație sterilă, conștiințele sînt narcotizate de vorbe, lumea în care trăiesc (inclusiv lumea fizică) pare iremediabil goală. Un spațiu fără mesaj latent, acaparat de manechinele ce se agită la suprafața lui. Eliade sacralizează lumea lui Mitică, orașul toropit de căldură e un vast labirint de semne, Mitică însuși, omul care se grăbește mereu dar părăsește rareori cafeneaua, Mitică, zic, devine un erou mitic. Fărîmă din Pe strada Mîntuleasa, Iancu Gore (Douăsprezece mii de capete de vite), Gavrilescu (La țigănci) trec prin întîmplări insolite și de cele mai multe ori inexplicabile, lumea bucureșteană este plină de capcane, pivnițele caselor ascund comori, cîrciuma este un loc unde se revelează mari simboluri (În curte la Dionis). Un oraș, așadar, sacru, ca o veche așezare helenică, o sursă inepuizabilă de mituri – acesta este Bucureștiul lui Mircea Eliade. O geografie sacră[2] și, în interiorul ei, indivizi care n-au deloc sentimentul sacrului. Ei trăiesc într-un continuu paradox temporal fără să-și dea seama, trec peste linia subțire ce desparte viața de moarte, iarăși, fără să știe. Participă, în fine. la un mare spectacol și întruchipează, ei înșiși, mituri celebre, avînd o credință aproape mistică în normalitatea existenței.

O primă caracteristică a personajelor lui Eliade (cele din faza narațiunii mitice!) este următoarea: indivizi comuni intră fără voia lor în situații anormale și, în fața tuturor evidențelor, continuă să creadă în normalitatea, coerența existenței. Gavrilescu (La țigănci) n-are deloc sentimentul că și-a părăsit de mulți ani casa, Iancu Gore (Douăsprezece mii de capete de vite) nu observă discontinuitățile existenței, credința lui este că totul are o logică și o determinare. Ei suferă de o misterioasă amnezie. Se va vedea (în narațiunile În curte la Dionis, Nouăsprezece trandafiri, La umbra unui crin și altele) ce semnificație are această dublă amnezie pentru existența individului comun. Modul lor de a se apăra în fața invaziei de semne (semne ale unei existențe anormale) este fabulația. „A povesti” (a imagina) este un verb esențial în epica lui Mircea Eliade. El înseamnă, cel puțin, două lucruri: (1) a prelungi într-o existență profană întîmplările mari narate de mituri și (2) a apăra individul de ceea ce Eliade numește „teroarea istoriei”. Despre primul aspect vorbește prozatorul însuși în Proba labirintului, acolo unde definește literatura, în totalitate, ca „fiică [a] mitologiei”, iar interesul pentru narațiune ca făcînd parte din modul de a fi al omului în lume[3]. Despre cea de-a doua funcție a povestirii vorbesc narațiunile lui Eliade, Pe strada Mîntuleasa în primul rînd, dar și La țigănci, Podul, Ghicitor în pietre și altele[4]. Așadar: viața omului, chiar și cea mai banală, este o suită de probe inițiatice. Mai mult: omul se face, se construiește printr-o serie de inițieri conștiente sau inconștiente (Proba labirintului, p. 39), omul trăiește într-un labirint, condiția lui este definită (exprimată) de această succesiune de morți și reînvieri (op. cit., 107). Există, pe de altă parte, teroarea istoriei: experiența omului fără religie, acela care suferă de răul istoriei și nu înțelege nimic. Omul religios, zice Eliade, omul biblic a trecut prin captivitatea Babilonului fără să-și piardă speranța: suferința avea, pentru el, un sens. Omul modern a pierdut acest sens, iar creația (opera) este menită să i-l redea, repunîndu-l în contact cu miturile. Povestirea (ca formă orală a creației) are, dar, o funcție dublă: dă individului comun perspectiva sacrului și, totodată, îl apără de violența istoriei. „A povesti” este, într-un anume sens, a supraviețui. Dar a povesti nu este, oare, și o tentativă de a umple golul lăsat de amnezia istorică a omului? Eliade nu spune direct, dar narațiunile sale lasă să se întrevadă și această posibilitate.

Să luăm exemplul dat de nuvela Pe strada Mîntuleasa cea mai complexă dintre narațiunile lui Eliade. Ce se vede întîi la lectură este parabola: Nuvela are un scenariu realist (detențiunea provizorie a unui bătrîn institutor, Fărîmă), dar în interiorul lui se petrec atîtea fapte neobișnuite, încît sensul inițial se întunecă și, altele, neașteptate, ambigue, fabuloase acaparează textul. Este povestirea unui șir de povestiri care se destramă, reapar și, iarăși, se pierd într-un șir de alte întîmplări insolite. Rezultatul este că peste scenariul inițial (realist, perceptibil, normal) se suprapune un altul: incontrolabil, fragmentar, mitic. Prozatorul mărturisește că a voit să opună în chip programatic două mitologii: una de tip popular (de o programatică ambiguitate) și alta modernă, raționalistă, violentă (mitologia unei lumi desacralizate).[5] Cea dintîi este reprezentată de Zaharia Fărîmă, pensionar, fost director al școlii de pe strada Mîntuleasa, spirit inventiv, mitoman după toate aparențele. Numele lui (Fărîmă) sugerează fragilitatea și lipsa de coerență, fragmentarismul unei ființe modeste. Eliade nu ascunde că s-a gîndit la o parabolă a omului fragil care triumfă, prin darul de a fabula, asupra celor mai