Primul mit ce vine în minte citind povestirile încurcate ale lui Fărîmă este acela al Șeherezadei. Bătrînul învățător narează la infinit și anchetatorii sînt din ce în ce mai interesați de fabulațiile lui. El reușește, astfel, să treacă printr-o probă grea, să supraviețuiască povestind întîmplări din alt timp. Însă similitudinea se oprește aici. În Pe strada Mîntuleasa sînt mai mulți șahi care ascultă (citesc) și cel puțin unul, Dumitrescu, ofițerul care anchetează, nu crede nici un moment în verosimilitatea acestor întîmplări vechi. Mitologia bătrînului îi pare suspectă, el vrea sensul exact (politic) al faptelor. Fărîmă și Dumitrescu reprezintă două moduri de a gîndi existența și, indiscutabil, două moduri de a fi în lume, ceea ce vrea să spună: două modele, două mitologii. Ei formează un cuplu spiritual care revine în proza lui Eliade: Filip Zalomit – inspectorul Albini (Les trois grâces), Adrian – Orlando (În curte la Dionis) etc. Este exagerat, totuși, a spune că unul reprezintă sacrul (miticul) în totalitate, iar altul profanul (raționalismul, politicul). Fărîmă este un tip eminamente profan care, prin narațiunile lui, creează o lume fabuloasă, o lume ce supraviețuiește prin semne (un semn este și povestirea ca atare). Zonele nu sînt distincte, orice individ poate fi, în definitiv, purtător de mituri. Numai că unii cred în realitatea acestei lumi (Fărîmă, Oana, Lixandru, Leana etc.), iar alții nu. Cei din urmă au propriul lor cod, sub semnele miticului, inițiaticului, ei caută manifestările unei gîndiri programatice. Voind să sublinieze această bi-polaritate, prozatorul și-a intitulat în traducere franceză, nuvela pe care o discutăm, Le vieil homme et l’officier (1977). „Bătrînul” semnifică mai multe lucruri: un individ biologicește vîrstnic, dar și mesagerul unei lumi vechi.

Pe strada Mîntuleasa are unsprezece capitole care nu dau propriu-zis o cronologie strictă a faptelor epice, în fiecare fragment există un nucleu realist, controlabil, și numeroase altele care, prin proliferare, tind să-l anuleze pe cel dintîi. Nuvela începe, în stilul mai vechi al prozei realiste, cu ezitarea eroului (Zaharia Fărîmă) de a intra într-un spațiu necunoscut: „de cîteva minute, bătrînul se plimba prin fața casei neîndrăznind să intre. Era o clădire cu multe etaje, sobră, aproape severă, așa cum se clădea pe la începutul secolului”. Recunoaștem în această mică deschidere strategia prozatorului din secolul trecut. Numai că strategia este abandonată repede, eroul lui Eliade n-ajunge să cunoască, să cucerească spațiul în care intră. Pentru Zaharia Fărîmă, banala clădire cu multe etaje nu este decît anti-camera unui veritabil labirint. Deschiderea este, de altfel, plină de aluzii, deocamdată fără înțeles pentru cititorul grăbit să afle ce-i cu acest modest bătrîn guraliv care, ca și Gavrilescu (La țigănci), suferă teribil de căldură: „Nu suport […]. Mai ales în timpul verii, pe căldură, mi se urcă sîngele la cap. Nu suport”… Căldura este mediul climateric obișnuit în narațiunile lui Eliade. Pentru spiritele simple, căldura este o justificare a situațiilor anormale în care intră. Fărîmă evită, dar, să intre pe o vreme călduroasă într-o clădire pe care n-o cunoaște. La sfîrșit, cînd iese din labirint, îl regăsim așezat pe o bancă, „într-o după amiază fierbinte, de la începutul lui iulie”. Căldura va fi, și acum, grija lui cea mai mare: „e foarte cald […]. S-a făcut teribil de cald”… Ca personajele lui I. L. Caragiale, Fărîmă suferă de căldură și e impacientat asupra timpului: „Nu vă supărați, […] dar îmi puteți spune cît e ceasul?”… Este propoziția pe care o adresează și la începutul narațiunii și, ca și acolo, ceasul indică ora două. Vasăzică, pe o teribilă căldură, la orele două (două și un sfert), personajul eliadesc are o întîlnire cu importante consecințe pentru el și pentru alții. Și tot la două (două fără un sfert), pe o vreme asemănătoare, are altă întîlnire, la sfîrșitul narațiunii. Sînt semne că bătrînul învățător se pregătește să intre, în fapt într-un nou labirint. Existența lui este constituită dintr-o serie de probe inițiatice. Inițiatice, trebuie spus, pentru cititor. Eroul n-are, repet, sentimentul anormalității. Pentru el lucrurile se leagă între ele, între cele mai îndepărtate fapte există o relație.

Dar să vedem întîi faptele din primul scenariu (realist). Numitul Fărîmă caută pe fostul lui elev, Borza I. Vasile, de curînd mutat într-un bloc de pe strada Mîntuleasa. Apariția bătrînului într-o casă rezervată, se pare, ofițerilor este suspectă. Chestionat, el răspunde că vine „din partea familiei”: „sînt o parte a familiei […]. Sînt partea cea mai prețioasă: copilăria”. Vorbele acestea (ca și replica ulterioară a personajului: „cunosc, cunosc”) n-au acum nici o semnificație pentru noi. Cînd însă, după lectura cărții, revedem aceste rînduri, descoperim că ele sînt pline de subînțelesuri. Textul eliadesc are mereu un subtext, sub mesajul manifest există un mesaj latent pe care numai cel avizat îl poate descoperi sub lustrul frazelor banale. Să nu părăsim însă suprafața textului. Învățătorul pensionar Fărîmă, om curios, stîlp al cartierului caută, așadar, pe fostul lui elev Borza, ajuns acum maior. Introdus în casă, dă peste un necunoscut. Luat la rost, bătrînul răspunde invariabil: cunosc, cunosc, tot nu-ți aduci aminte? cuvinte iarăși oraculare. Maiorul Borza nu este sensibil însă la aceste înțelesuri și nu admite posibilitatea unei confuzii. El vede în politicosul, puțin zăpăcitul învățător, un tip suspect. O părere și mai radicală are, în această privință, Dumitrescu, colegul maiorului Borza, de față la ciudata întîlnire: „Ăsta știe ceva, urmărește ceva…”. Adevărul este că suspiciunea ofițerului nu e fără justificare. Fărîmă știe multe, este cu adevărat suspect, confuzia lui este începutul unui șir de revelații, dar pe alt plan decît acela