întrezărit de Borza (se va vedea curînd că este vorba de falsul Borza!) și Dumitrescu. Voind să identifice un fost elev, Fărîmă a intrat într-un sistem de alte semne, coduri și, din această clipă, el a devenit, într-adevăr, suspect, culpabil. Va culpabiliza la rîndul lui, fără să-și dea seama, pe alții printr-un șir de stranii coincidențe. Chestionat de organele securității asupra lui Borza (acțiunea se petrece în deceniul al Vl-lea), învățătorul dă răspunsuri incoerente. Modul lui de a povesti este a evada în mod continuu din povestire. El duce faptele în alt timp și în altă lume. O ia, totdeauna, de departe și încercarea anchetatorului de a-l aduce la ordine rămîne fără rezultat. Pus să scrie, el face același lucru: narează fapte incredibile, cum ar fi dispariția unui copil într-o peșteră sau zborul continuu al unei săgeți trase de alt copil năzdrăvan, Lixandru.

Dumitrescu, ofițerul, este din ce în ce mai intrigat de poveștile inextricabile ale bătrînului. E primul lector (vor fi mai mulți) și cel mai puțin încrezător în mitologia lui Fărîmă. Ofițerul vrea să știe ceva precis despre Borza și este iritat că nu află. Ceva descoperă, totuși, și anume că maiorul Borza I. Vasile, colegul său, fusese bătăuș în Tei și agent al Siguranței. Confuzia creată de Fărîmă dusese la demascarea impostorului. Nu este singura consecință. Fabulațiile învățătorului încep să intereseze și pe un oarecare Economu din ierarhia superioară a aparatului, pasionează chiar un ministru, Anca Vogel. Aceștia sînt foarte sensibili la o parte a povestirii lui Fărîmă, aceea despre uriașa Oana. Interesul se dovedește a nu fi pur literar. Economu urmărește rămășițele tezaurului polonez, păstrate din vremea războiului și ascunse de el în pivnița unei case de pe strada Mîntuleasa. Surprins, înaltul funcționar se sinucide, iar Anca Vogel care pare a fi implicată în această obscură (și cam romantică) afacere este destituită. Alți anchetatori (alți lectori, în fond) vin să dezlege din scenariul fabulos al lui Fărîmă implicații politice din ce în ce mai acute. Fărîmă scrie, scrie la infinit, se repetă, încurcă lucrurile, evadează din cronologie, voind să atingă mereu acel îndepărtat punct ce stă la originea tuturor întîmplărilor. Care este el? Intrăm, cu această întrebare, pe alt traseu al faptelor, în alt univers și în alt timp. Însă pînă să ajungem acolo, să spunem ceva despre acest prim nivel al narațiunii. E limpede că adîncimea cărții nu trebuie căutată aici. Mircea Eliade n-a cunoscut direct realitatea politică din deceniul al Vl-lea și unele din aspectele pe care el le descrie (mecanismele anchetei, dialogul dintre Fărîmă și Economu, Fărîmă și Anca Vogel) pot părea neconcludente, chiar artificiale, cititorului român, obișnuit cu altă imagine a epocii, însă noi înțelegem că prozatorul a avut nevoie de acest scenariu pentru a putea vorbi de cealaltă parte, misterioasă, fabuloasă, a istoriei. Aici dăm peste o veritabilă narațiune de o mare originalitate.

Pentru a fi înțeleasă, narațiunea trebuie reconstituită din povestirile fragmentare, rupte, contradictorii ale naratorului (Fărîmă), un martor infidel și dezordonat al întîmplărilor. El creează o lume pe măsură ce o povestește: mereu „pe ocolite”, pornind „de departe”, trecînd de la o fabulă la alta, cu sentimentul că n-a început și n-a ajuns unde trebuia. Este, întîi, o dificultate interioară a naratorului (o amnezie rebelă), este, apoi, impaciența ascultătorilor (lectorilor) lui care vor să aducă la ordine pe această neobosită Șeherezadă. Ea rostește niște nume (Iozi, Lixandru, Darvari, Oana, Abdul, Doftorul, Pădurarul, Selim) însoțite de întîmplări greu de acceptat. Iozi, fiul rabinului din cartier, a descoperit o peșteră acoperită cu apă în pivnița unei case și-și duce prietenii să le-o arate: peștera e ca „o lumină mare de tot”, „o peșteră de diamant”. Credința lui Iozi este că prin peșteră se poate trece pe tărîmul celălalt. Într-o zi se aruncă în apa din pivniță și dispare. Lixandru, un fel de poet, trage cu arcul, și săgeata nu se mai întoarce pe pămînt. Un băiat de tătar, Abdul, trece din vilă în vilă și extermină muștele. El pronunță un descîntec în limba lui și muștele se fac ghem și intră în traistă. Abdul învață pe unii dintre copiii de pe Mîntuleasa să recunoască semnele ce indică locurile vrăjite. Copiii bat maidanele orașului în căutarea de pivnițe părăsite. Un iluzionist, numit Doftorul, face demonstrații extraordinare. El schimbă după voie înfățișarea oamenilor și a lucrurilor în baza unei tehnici pe care a învățat-o. Care este numele lui adevărat nu se știe. Doftorul are darul de a opera asemenea schimbări și el însuși trăiește sub o identitate de împrumut. Asta dă o sugestie despre ideea de spectacol despre care va vorbi, pe larg, Eliade în Nouăsprezece trandafiri.

Narațiunile progresive, evaziunile lui Fărîmă încep să se concentreze asupra unui personaj mitologic: Oana, femeie voinică, înaltă de 2,42 m, „spătoasă și frumoasă ca o statuie”. Oana este fiica lui Fănică Tunsu, cîrciumar în Obor, și la 13 ani sare de-a dreptul în spatele cailor nărăvași. Se ia la trîntă cu bărbații cei mai puternici și-i ridiculizează. Geambașii o iau la iarmarocuri ca să încalece caii recalcitranți. Împrietenită cu Lixandru, Darvari și ceilalți adolescenți de pe Mîntuleasa, Oana îi duce în pădurea Pasărea și acolo se petrec întîmplări magice. Uriașa iese la mijlocul nopții dintr-un luminiș, se dezbracă și începe să se învîrtă în cerc, apoi se oprește și strigă cu putere: „Mărită-mă, fă, că mi s-au înfierbîntat creierii”… Din buruieni se ridică o femeie bătrînă, despletită, și cu salbă de aur la gît și o anunță că „ce ți-a fost ursit eu nu pot dezlega”. Ursita prevede că Oana trebuie să se ducă la munte, căci acolo o să-i apară bărbatul, năzdrăvan ca și ea, călare pe doi cai și cu o năframă roșie la gît!… Cînd îi vine sorocul, Oana urcă în Carpați și acolo, noaptea, dănțuie și strigă la lună: „Coană Mare […]. Găsește-mi bărbat pe măsură […]. Dumnezeu m-a uitat”… Un baci mai bătrîn o lovește cu vîna de bou și și-o face ibovnică, alții, mai tineri, îl înlocuiesc, însă uriașa devine