1. Troilus şi Cresida, I, 1, 53-57, trad. Leon D. Leviţchi, ed. cit., vol. 6, 1987, p. 10.

2. Romeo şi Julieta, III, 3, 35-38, trad. Virgil Teodorescu, ed. cit., vol. 3, 1984, p. 63.

Limbile tuturor celor patru mii de ceasuri electrice din toate cele patru mii de camere ale Centrului din cartierul Bloomsbury arătau ora două şi douăzeci şi şapte de minute. „Acest stup al hărniciei“, cum îi spunea cu multă dragoste Directorul, zumzăia în plină activitate. Toată lumea era ocupată, totul se mişca într-o ordine perfectă. Sub microscoape, cu cozile lungi zvîcnind furios, spermatozoizii se afundau cu capul înainte în ovule; fecundate, ovulele expandau, se divizau sau – dacă erau bokanovskificate – înmugureau în întregi populaţii de embrioni separaţi. Din Sala de Predestinare Socială, scările rulante coborau huruind spre subsol, iar acolo, în întunericul stacojiu, încălziţi pînă aproape de punctul de fierbere în mediul acela de peritoneu şi hrăniţi pînă la saturaţie cu surogat de sînge şi cu hormoni, fetuşii creşteau, creşteau sau, otrăviţi, lîncezeau într-o stare de epsilonitate, oprindu-se din creştere. Cu un uşor zumzet şi hîrîit, rastelele mobile se tîrau imperceptibil de-a lungul săptămînilor şi veacurilor recapitulate pînă la locul din Sala de Decantare, unde pruncii proaspăt decantaţi din flacoane scoteau primul lor ţipăt de groază şi uimire.

Dinamurile torceau cuminte în subsolul al doilea, lifturile alergau în sus şi-n jos. La etajul al unsprezecelea al Creşelor era ora suptului. Din o mie opt sute de biberoane, o mie opt sute de copii mici etichetaţi cu grijă îşi sugeau simultan porţia de jumătate de litru de secreţie externă pasteurizată.

Deasupra lor, în zece straturi succesive ale dormitorului, băieţii şi fetiţele încă destul de mici ca să aibă nevoie de un somn de după-masă erau la fel de ocupaţi ca tot restul lumii, deşi nu erau conştienţi de ceea ce făceau: ascultau fără să ştie lecţiile hipnopedice de igienă şi de sociabilitate, de conştiinţă de clasă şi de erotism infantil. Iar deasupra lor erau camerele de joacă unde, întrucît vremea era ploioasă, nouă sute de copii mai mari se distrau cu construcţii din cuburi şi plastilină, cu „Caută-mi şliţul“ şi alte jocuri erotice.

Bîz, bîz, zum! stupul zumzăia în plină activitate şi veselie. Veselă era încîntarea fetelor aplecate asupra eprubetelor, Predestinatorii fluierau veseli în timp ce lucrau şi, vai, ce de glume scînteietoare se mai făceau deasupra flacoanelor goale din Sala de Decantare!

Şi totuşi, cînd intră în Sala de Fertilizare împreună cu Henry Foster, Directorul avea faţa gravă şi severă, ca o sculptură în lemn:

— Trebuie să-l dau de exemplu în public, spunea el. În sala aceasta, tocmai pentru că ea cuprinde mai mulţi lucrători de rang superior decît oricare alta din Centrul nostru. I-am spus să ne întîlnim aici la două şi jumătate.

— Îşi îndeplineşte foarte bine sarcinile, spuse Henry cu aerul că pune o vorbă bună, însă cu generozitate făţarnică.

— Ştiu. Dar tocmai de aceea trebuie să fim severi. Intelectul său atrage după sine răspunderi morale de aceeaşi amploare. Cu cît sînt mai mari talentele unui om, cu atît e mai mare capacitatea lui de a-i induce în eroare pe alţii. Te rog, domnule Foster, să chibzuieşti la rece, fără patimă, toată chestiunea şi vei vedea că nu există crimă mai odioasă decît comportamentul neortodox. Omorul nu ucide decît un individ – şi, la urma urmei, ce e un individ? Cu un gest amplu, măturînd întreaga sală, Directorul arătă şirurile de microscoape, de eprubete, de incubatoare. Putem face foarte uşor un individ nou – putem face cîţi vrem. Comportamentul neortodox nu ameninţă doar viaţa unui simplu individ; ea loveşte în înseşi temeliile Societăţii. Da, da. El surpă însăşi Societatea, repetă Directorul. A, uite-l că vine!

Bernard intrase în sală şi înainta către ei printre şirurile de fertilizatoare. O mască superficială de încredere şi degajare abia izbutea să-i ascundă îngrijorarea şi spaima. Glasul cu care spuse „Bună dimineaţa, Domnule Director“ era absurd de răsunător. În schimb, vocea cu care încercă să-şi corecteze greşeala, spunînd: „Mi-aţi cerut să vin aici să vă vorbesc“, sună ridicol de moale, ca un chiţăit de şoricel.

— Da, domnule Marx, îi spuse Directorul pe un ton care nu prevestea nimic bun. Ţi-am cerut să vii la mine aici. După cîte înţeleg, te-ai întors aseară din vacanţă.

— Da, răspunse Bernard.

— Aşşşa. Aşşşa, repetă Directorul zăbovind ca un şarpe asupra sunetului şuierător. Iar apoi, ridicîndu-şi brusc glasul, care căpătă sonoritatea unei trîmbiţe, rosti metalic:

— Doamnelor şi domnilor, doamnelor şi domnilor!

Încetară brusc şi cîntecele fredonate de fetele aplecate asupra eprubetelor, şi fluierăturile preocupate ale Predestinatorilor. Se aşternu o tăcere adîncă; toată lumea întoarse capul către el.

— Doamnelor şi domnilor! repetă Directorul. Iertaţi-mă că vă întrerup de la treabă, dar mă sileşte o îndatorire neplăcută, chiar dureroasă. Sînt în primejdie securitatea şi stabilitatea Societăţii. Da, da, sînt în pericol, doamnelor şi domnilor. Omul acesta (şi îndreptă un deget acuzator asupra lui Bernard), omul acesta aflat dinaintea voastră, acest Alfa-Plus, care a primit atît de mult de la noi şi de la care,