mai este ca un cuib de rămurele, ci mai degrabă ca un mănunchi de pene fâlfâindu-i pe cap. Încă timidă în faţa străinului, îi şopti acest lucru lui papa:

– Părul lui e ca penele.

– Cum?

Focul sugrumase cuvintele.

– Am zis, şopti ea din nou, apropiindu-se, că are părul ca penele.

Hans Hubermann se uită la tânăr şi încuviinţă din cap. Sunt sigură că îşi dorea să aibă ochii ca ai fetei. Nu şi-au dat seama că Max auzise fiecare cuvânt.

Uneori, aducea exemplarul din Mein Kampf şi citea lângă flăcări, clocotind de nervi. A treia oară când a adus-o, Liesel a găsit în final curajul de a-i pune întrebarea.

– Este… bună?

El ridică privirea din pagini, strângându-şi degetele în pumn şi apoi relaxându-le din nou. Alungându-şi furia, îi zâmbi. Şi-a îndepărtat bretonul care i-a căzut din nou pe ochi.

– Este cea mai bună carte. Uitându-se la papa, apoi iarăşi la fată: Mi-a salvat viaţa.

– Cum?

 

Astfel a început un fel de fază a povestirilor din camera de zi, în fiecare noapte. Se vorbea doar atât de tare cât era necesar pentru a se auzi. Piesele unui puzzle evreiesc al luptelor cu pumnii erau asamblate înaintea lor.

Uneori era umor în glasul lui Max Vandenburg, deşi vigoarea sa era ca o fricţiune – ca o piatră frecată uşor de o rocă mare. Pe alocuri era solidă, fisurată în alte părţi, câteodată spartă cu totul. Cel mai profund era când regreta şi distrus după ce rostea o glumă sau când se condamna pe sine.

– Isuse pe cruce, a fost cea mai frecventă reacţie la povestea lui Max Vandenburg, urmată de obicei de o întrebare.

ÎNTREBĂRI GEN: Cât timp ai stat în camera aia? Unde este Walter Kruger acum?Ştii ce s-a întâmplat cu familia ta? Încotro călătorea sforăitoarea? Un scor de 10–3 pentru el? De ce te-ai mai bate cu el?

Când Liesel privea în trecut la evenimentele din viaţa ei, acele nopţi în camera de zi erau printre cele mai clare amintiri pe care le avea. Putea vedea lumina arzătoare pe faţa de culoarea cojii de ou a lui Max şi chiar putea gusta aroma umană a cuvintelor sale. Era relatată desfăşurarea supravieţuirii lui, piesă cu piesă, ca şi cum ar fi tăiat fiecare parte din sine şi ar fi prezentat-o pe o farfurie.

 

– Sunt atât de egoist!

Când spuse asta, îşi acoperi faţa cu braţul.

– Să-i abandonez pe oameni. Să vin aici. Să vă pun pe voi toţi în pericol… Renunţă la orice reţinere şi începu să-i implore. Deznădejdea şi izolarea erau ca nişte palme peste faţa lui. Îmi pare rău. Mă credeţi? Îmi pare aşa de rău, îmi pare aşa de rău, îmi pare…

Braţul lui atinse focul şi îl trase rapid înapoi.

Toţi îl urmăreau în linişte, până când papa s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat. S-a aşezat lângă el.

– Te-ai ars la cot?

 

Într-o seară, Hans, Max şi Liesel stăteau în faţa focului. Mama era în bucătărie. Max citea Mein Kampf din nou.

– Ştii ceva? zise Hans. Se aplecă înspre foc. Şi Liesel este o mică cititoare destul de bună. Max lăsă cartea jos, iar Hans continuă: Şi are mai multe în comun cu tine decât ai crede. Papa se uită să nu vină Rosa. Îi place şi o bătaie cu pumnii.

– Papa!

Liesel, care se apropia de doisprezece ani şi încă arăta ca un fus de slabă, era copleşită de ruşine.

– Nu m-am bătut niciodată!

– Şşşt, râse papa. Îi făcu semn cu mâna să coboare tonul şi îi spuse: Ei bine, dar chelfăneala pe care i-ai dat-o lui Ludwig Schmeikl, ha?

– Niciodată… Fusese prinsă. Era inutil să nege în continuare. Cum ai aflat de asta?

– L-am văzut pe tatăl lui la Knoller.

Liesel îşi ascunse faţa în mâini. Când şi-a descoperit-o, a pus întrebarea fundamentală:

– I-ai spus mamei?

– Glumeşti? Îi făcu lui Max cu ochiul şi îi şopti fetei: Eşti încă în viaţă, nu?

 

În acea noapte, a fost prima dată după câteva luni când papa a cântat la acordeon acasă. A durat cam jumătate de oră până când i-a pus o întrebare lui Max:

– Tu ai învăţat?

Chipul din colţ urmărea flăcările.

– Da. Făcu o pauză considerabilă. Până la vârsta de nouă ani. Atunci, mama a vândut studioul de muzică şi nu a mai predat. A păstrat doar un instrument şi a renunţat când n-am mai vrut să învăţ. Am fost un prost.

– Nu, zise papa. Erai un băiat.

 

În timpul nopţilor, şi Liesel Meminger, şi Max Vandenburg demonstrau asemănarea dintre ei. În camerele lor separate, îşi visau coşmarurile şi se trezeau, unul cu ţipăt în cearşafurile inundate şi altul luptându-se să respire lângă focul mocnit.

Câteodată, când Liesel citea cu papa, pe la ora trei noaptea, surprindeau amândoi momentul trezirii lui Max.

– Visează ca tine, zicea papa şi, odată stârnită de sunetul anxietăţii lui Max, Liesel a decis să se dea jos din pat.

De la ascultarea poveştii lui, avea propria opinie despre ce vedea el în vise, chiar dacă nu episodul exact al poveştii pe care o retrăia în fiecare noapte.

Încet, înaintă pe hol şi prin camera de zi şi dormitor.

– Max?

Şoapta era blândă, răguşită în gâtul somnoros.

La început nu se auzi vreo replică, dar în curând el se ridică şi bâjbâi prin întuneric.

Papa fiind încă în dormitor, Liesel se aşeză în cealaltă parte a căminului, vizavi de Max. În spatele lor, mama dormea zgomotos. Era în concurenţă strânsă cu sforăitoarea din tren.

Focul nu mai era acum decât o înmormântare de fum, mort şi muribund în acelaşi timp. În acea anume dimineaţă, erau şi voci.

SCHIMBUL DE COŞMARURI Fata: Spune-mi, ce vezi când visezi aşa? Evreul: … Mă văd pe mine întorcându-mă şi făcând cu mâna un semn de rămas-bun. Fata: Şi eu am coşmaruri. Evreul: Ce vezi? Fata: Un tren şi pe fratele meu mort. Evreul: Pe fratele tău? Fata: A murit când m-am mutat aici, pe drum. Fata şi evreul, împreună: Ja – Da.

Ar fi frumos să spun