și moralitate. Au luptat împotriva duplicității, minciunii și cinismului. Au susținut ceea ce György Konrád a numit anti-politica. Nu au fost niște visători incorigibili. L-am cunoscut pe Jacek Kuroń, unul dintre fondatorii KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor), după 1989 ministru al Muncii, personaj emblematic al gândirii democratice. Kuroń a știut să combine în acțiunea sa realismul politic și pasiunea morală. Comentând volumul de amintiri al lui Kuroń, Adam Michnik descrie sintetic, în Mărturisirile unui disident convertit, ceea ce eu numesc modelul Kuroń: „Despre ce este vorba în «Credință și vină»? Despre cum să nu devii un «demon» al lui Dostoievski; cum să nu mergi pe drumul care transformă mișcarea opoziției democrate într-o sectă religioasă, care e în același timp un grup de bandiți.“ Ethosul disidenței, disprețuit și ponegrit astăzi de mulți beneficiari direcți ai revoluțiilor din 1989, este de fapt unul al opoziției față de orice formă de violență, o respingere a machiavelismului leninist și o asumare a unei viziuni întemeiate pe ideea că „e mai bine să accepți propria suferință din mâini străine decât să provoci tu însuți suferință“. Fie și numai pentru faptul că a ferit Polonia de furiile patimilor vindicative, că a păstrat viu respectul pentru onoare, civilitate și decență în lupta cu poltronii, fanaticii și gangsterii, că nu a permis explozii de resentiment și ură, că i-a forțat pe foștii comuniști să cedeze puterea fără să recurgă la gloanțe, și tot merită celebrat acest ethos al societății civile.

Au eșuat revoluțiile din 1989? Eu, unul, mă îndoiesc. Dacă adoptăm o perspectivă maximalist-rigoristă, dacă îi așezăm pe disidenți pe niște piedestaluri „mai înalte decât victoriile lor“, atunci, evident, marile idei au eșuat. Dacă ne situăm însă pe o poziție mai modestă, vom constata că lumea aceasta, plină de melancolii, nostalgii și doruri adeseori nemărturisite, este totuși una în care, cu excepția Iugoslaviei, au fost evitate conflictele sângeroase, masacrele, conspirațiile tenebroase, loviturile de stat. Chiar și Ion Iliescu a trebuit să renunțe la cele mai compromise metode bolșevice după barbaria mineriadei din iunie 1990.

EVZ: Eroii vizibili ai acelui iunie 1989 sunt membrii Solidarității. La mii de kilometri distanță însă, în exact același an și aceeași lună, șansa unei mese rotunde era doar o himeră. Vorbim de China și de protestele din Piața Tienanmen. Acolo, eroii sunt perfect anonimi, poartă cămăși albe, plase în mâini și stau în fața tancurilor. Putem să facem un exercițiu de imaginație: cum ar fi arătat China în absența reprimărilor sângeroase de atunci?

VT: Acum vreo zece ani, Adam Michnik îi spunea ziarisului francez Bernard Guetta: „Les héros sont fatigués.“ Dar, înainte de a obosi, eroii și-au dat măsura, au creat noi table valorice, au sfidat escatologia marxistă în numele ideii de libertate, înțeleasă cât se poate de simplu și ponderat. Este ceea ce au sperat revoltații de la Beijing atunci când o glorificau pe „zeița democrației“. O Chină fără masacrul din Piața Tienanmen ar fi fost una care ar fi acceptat strategia gorbaciovistă. Ar fi urmat o autentică de-maoizare, formarea de asociații independente, de formațiuni civice alternative, de universități volante, o resurecție, așadar, a vieții independente a societății. Îngăduiți-mi să cred că aceste lucruri se vor întâmpla mai devreme decât bănuiesc mulți analiști.

EVZ: La douăzeci de ani de la prăbușirea citadelei totalitare, România își celebrează încă enigmele și nebuloasele, în vreme ce Polonia, de exemplu, își construiește viitorul știind care îi este trecutul. Există, până la urmă, vreo legătură între acel iunie 1989 din Polonia și decembrie ’89 din România?

VT: Fără a ne cunoaște trecutul, bâjbâim, gafăm, ne lovim cu capul de zid, o luăm mereu și mereu de la capăt, ca niște copii legați la ochi care se joacă „de-a baba oarba“. Hannah Arendt a scris: „Memoria, iar nu așteptarea, este cea care dă unitate și plenitudine experienței umane.“ Grație marilor ei disidenți, grație intelectualilor critici, grație învățăturii lui Ioan Paul al II-lea, Polonia și-a asumat ceea ce Monica Lovinescu a formulat magistral în imperativul unei etici a neuitării. O etică în care iertarea nu justifică nicicum și niciodată uitarea. Pe de altă parte, cei din urmă ajung uneori cei dintâi. Cine și-ar fi închipuit, acum zece ani, să spunem, că România va condamna oficial, înaintea Poloniei, la cel mai înalt nivel statal, dictatura comunistă, pe tot parcursul ei, ca fiind ilegitimă și criminală?

A fi colaborat cu Securitatea înseamnă a fi lucrat cu Diavolul

Interviu cu Andrei Crăciun și Vlad Stoicescu

Evenimentul Zilei, 31 august 2008

EVZ vă propune la 60 de ani de la înființarea Securității, principalul serviciu represiv al PCR, un interviu-fluviu cu politologul Vladimir Tismăneanu. Şase decenii s-au împlinit ieri de când Securitatea a fost băgată în sânul românilor, ca un șarpe otrăvit. Opera acestui instrument al răului: 640 762 de oameni au ajuns la pușcărie, în lagăre sau au fost deportați din cauza muncii „informative“ întreprinse de „băieții cu ochi albaștri“. Şi numărul nu e complet. Cercetătorii descoperă mereu nume noi de adăugat pe lista terorii. EVZ pune întrebări despre ce a fost atunci și ce este acum securistul, personaj enigmatic, fără morală sau scrupule, care a lepădat haina ideologiei comuniste pentru paltonul haute-couture capitalist. Care conduce din umbră sau de la vedere „marile afaceri“, în fapt o jupuire constantă a statului român de resurse.