Care nu mai torturează oameni în beciuri infecte, ci ia credite nerambursabile, face avere, plajă în Miami și ski în Austria. Sunt peste tot: din Parlament până în consiliile de administrație ale multinaționalelor.

Pentru românul mediu statistic, Securitatea a produs (și încă produce) o eterogenitate de atitudini și sentimente. Pentru unii, „brațul înarmat“ al ordinii socialiste a fost „le mal du siècle“, alții, din contră, au argumentat că existența unui serviciu secret era absolut necesară pentru protejarea intereselor României comuniste. Cum „citiți“ prezența instituției în istoria recentă a țării? Aveți „sentimente“ vizavi de acest subiect? Sau e doar un topic de studiu?

Vladimir Tismăneanu: Securitatea a fost construită, asemeni Cekăi lui Felix Edmundovici Dzerjinski, drept „sabie și scut“ servind interesele partidului comunist, respectiv ale nomenklaturii și liderilor acesteia. Au existat momente de relativă „scăpare de sub control“, însă acestea au fost efemere și Securitatea a revenit urgent la matcă, adică a reintrat sub totala supraveghere a aparatului de partid, atât la nivel central, cât și local. Nu am avut niciodată vreo iluzie privind rolul funest al acestei instituții. Regimul comunist, în România ori în altă parte, nu ar fi putut funcționa fără prezența ubicuă și terorizantă a poliției secrete. O poliție politică pentru care nu erau suficiente descurajarea și neutralizarea oricărei activități de opoziție, ci care urmărea controlul minților umane. Teroarea polițienească și cea ideologică au fost inseparabile, în cazul sistemelor totalitare, de dreapta ori de stânga. Mărturisesc că pentru mine Securitatea a fost o instituție indubitabil criminală, lucru scris de altfel și în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale. Criminală prin scopuri, comportamente, metode. Nu există circumstanțe atenuante pentru crimele împotriva umanității comise de Securitate. Din perspectiva mea, ele sunt imprescriptibile, tot așa cum nu se prescriu crimele juntei din Argentina ori cele ale dictaturii naziste. Scria odată marele istoric Richard Pipes: „Despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune, nu se poate scrie fără pasiune.“

În acest sens, urmând lecția sa, dar și pe a unor François Furet, Martin Malia ori Alain Besançon, îmi asum o atitudine valorizantă în analiza pe care o întreprind. Mi se pare astfel o probă de daltonism istoric și moral să-i privim pe autorii „Scrisorii celor șase“, și mai ales pe Silviu Brucan, drept un fel de disidenți. Au fost fracționiști în interiorul PCR, au dovedit un anumit curaj în datele concrete ale României lui Ceaușescu, erau însă militanți care au rămas convinși că Securitatea fusese creată „pentru apărarea cuceririlor revoluționare“. Îi deranja doar faptul că ea devenise o unealtă în mâinile clanului Ceaușescu, nu că era o instituție ilegală, conspiraționistă și criminală prin chiar natura ei. Odată readusă sub biciul partidului ori al FSN-ului, nu mai aveau probleme cu Securitatea și securiștii. Cum altfel putem explica benevolența lui Ion Iliescu față de atâția securiști notorii, fie ei din zona serviciilor interne, din aceea a DIE/CIE ori a direcției de informații a armatei? Spărgând miturile despre o Securitate „patriotică“, Raportul Comisiei Prezidențiale a provocat reacții furibunde venind din aceste zone reptilian-întunecate.

EVZ: Survolând statistica macabră a victimelor Securității, compilată în decenii de studii academice, cineva poate conchide rapid că principala instituție represivă a statului comunist a întemnițat și ucis cu o metodă de inspirație marxistă sute de mii de cetățeni. Se află și altceva în spatele acestei „măști criminale“?

VT: Ideologia a fost cheia întregii operații de asasinat în masă, alibiul criminalilor care se socoteau absolviți de orice vină. Revoluționarii bolșevici credeau că au Istoria de partea lor, se simțeau aprioric exonerați prin această alianță cu logica unui mitizat determinism social. Totul era permis atunci când Dumnezeu fusese înlocuit prin mistica Rațiunii, și cultul Proletariatului decretat drept clasa mesianică a istoriei. Violența statală era consfințită ca metodă legitimă. Crimele Securității au fost astfel ideologic motivate, nu au fost acțiunile unor psihopați individuali ori ale unor gangsteri banali.

Firește, au existat nenumărați sadici între torționari, tot așa cum în rândul SS-iștilor erau destui criminali de drept comun. Dar nu sadismul individual explică apetitul terorist al securiștilor, ci convingerea că servesc interese superioare. Devotamentul pentru „Cauza“ partidului al unor Ioan Soltuțiu (anchetatorul lui Pătrășcanu, între alții) ori al lui Gheorghe Enoiu, șeful anchetelor speciale, principalul torționar al anilor ’50 și ’60, nu poate fi negat ori subestimat. Sunt convins că și astăzi Enoiu găsește argumente ideologice pentru fărădelegile pe care le-a înfăptuit. Cred că nu m-am înșelat când am crezut că l-am recunoscut pe Enoiu stând, împreună cu soția, pe o bancă din parcul Herăstrău.

Era în iulie anul acesta, eu mă plimbam împreună cu puștiul meu Adam, era în ziua când plecam spre Sighet pentru a participa la Şcoala de Vară organizată de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. A fost una dintre acele borgesiene coincidențe, stranie și inexplicabilă, care ți se întâmplă doar de câteva ori în viață. M-am uitat în ochii lui, el m-a privit țintă, sfidător, fără rușine. Sunt sigur că știa cine sunt. Numele lui Enoiu e menționat în Raport, știu că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a inițiat o acțiune pentru aducerea acestui monstru în fața justiției. Şi totuși, nimic nu s-a întâmplat. Ce așteptăm, cum explicăm această scandaloasă situație? Aș mai menționa faptul că, pe lângă Securitate, au existat Comisia Controlului de Partid și Ministerul Controlului de Stat, instituții represive care au înspăimântat și chinuit mii și mii de oameni. De ce nu vorbim despre Dumitru Coliu, despre Constantin Pârvulescu, despre Jánoș Vincze?

EVZ: În România postdecembristă, Securitatea