pare să însumeze nu doar ororile fostului regim, ci și pe cele ale actualei ordini politice. „Erorile“ democrației țin de o oarecare zonă gri, greu identificabilă, mereu asimilabilă fostelor structuri securiste. Cum a reușit Partidul să iasă „curat“ după 45 de ani de experiment totalitar? 

VT: Nu voi obosi să o spun: Securitatea a fost o instituție subordonată total partidului. Dacă vă amintiți filmul lui Alexandru Solomon despre afacerea „bandei Ioanid“ (Marele jaf comunist) – la un moment dat colonelul Enoiu o spune categoric: întregul scenariu a fost scris la Comitetul Central. Tot astfel, numai un naiv ori un analfabet istoric își poate închipui că afacerea Noica-Pillat a fost urzită de Securitate. Firele duc inexorabil către Direcția de Propagandă și Cultură a CC al PMR, către Jdanovul României, dictatorul ideologic absolut care a fost Leonte Răutu. Drăghici era un primitiv, un individ rudimentar. Linia Securității o dictau membrii Biroului Politic, Dej, Teohari Georgescu, Ceaușescu, Chișinevschi, Pauker, Răutu, Moghioroș, Pîrvulescu, Borilă, Bodnăraș, Maurer, Miron Constantinescu. Securitatea a aplicat cu morbidă ardoare programul urii sociale, al eliminării „dușmanului“, conținut în ideologia luptei de clasă a partidului comunist. A disocia rolul Securității de cel al partidului, inclusiv în viața de apoi a regimului, ar fi o eroare. Cele două instituții au fost mereu întrepătrunse, îngemănate, s-au susținut și au colaborat cu perversă dragoste mutuală. Ca și NSDAP și Gestapoul.

EVZ: Dacă acceptăm faptul că foștii securiști au „privatizat comunismul“, preluând o formulă utilizată de Marius Oprea, putem conchide că piața liberă este de fapt doar o marionetă în mâinile „lor“?

VT: Nu pot împărtăși asemenea generalizări, deși împărtășesc dezgustul în raport cu privatizarea nomenklaturii. Nu e nici o bucurie să-i vezi pe fiii și ginerii foștilor magnați comuniști prosperând sub ochii noștri, fără vreo urmă de căință ori regret. Pe de altă parte, piața liberă și competiția democratică generează comportamente spontane ce nu pot fi anticipate de nici un fel de „laborator“ securist. Nu mă îndoiesc că multe dintre ideile perestroikăi se vor fi născut în mediile KGB-iste.

La urma urmei, erau cei mai bine informați referitor la colapsul moral și economic al sistemului. Dar există inițiativa umană, există aspirații spre libertate care nu pot fi îndiguite prin manoperele poliției secrete. Securitatea a încercat mereu să dezinformeze, să intoxice și să compromită mediile și acțiunile disidente. Ştim că s-au plasat minciuni confecționate cu minuție împotriva unor Doina Cornea, Paul Goma, Dan Petrescu, Vasile Paraschiv ori, în zona rusă, împotriva unor Soljenițîn și Saharov. În plus, sunt convins că la a doua generație, deci a copiilor de ofițeri și de informatori, începe să funcționeze și sindromul rușinii. Nu cred că este o mare plăcere să știi că părintele tău a fost un anchetator feroce, o bestie scelerată care a servit un sistem criminal. Treptat, ca și în Germania postnazistă, vor apărea și forme de delimitare generațională. Ceea ce nu înseamnă că nu există nesimțire morală. Vasile Paraschiv, erou al disidenței anticomuniste, s-a trezit amenințat, în anii recenți, de fiul unuia dintre foștii săi torționari.

EVZ: Socialismul de stat este adesea asociat cu teroarea. Îmbracă securistul, de unul singur, această teroare sau este doar o piesă dintr-un puzzle mult mai larg? 

VT: Instituția Securității a fost una criminală, opusă înseși ideii de stat de drept. În termenii lui Kołakowski, a fi lucrat în această instituție, a fi servit-o, înseamnă a fi colaborat cu Diavolul, deci a te fi îndrăcit. În plan moral, exorcizarea are și va avea loc prin cunoaștere. De aici și semnificația durabilă a Raportului Comisiei Prezidențiale. Este însă nevoie de o lege a lustrației pentru a preciza aceste chestiuni de o manieră cât mai riguroasă și impersonală. În plan penal, deci dincolo de cel etic, este nevoie de probe individuale, nu putem proceda ca ei, prin atribuirea culpabilității colective.

EVZ: Cazuri recente de colaboratori deconspirați au indicat cu precizie importanța pe care subiectul „Securitatea“ o deține încă pe agenda societății civile. Este Securitatea un subiect nemuritor? Pe de altă parte, putem vorbi de un anumit „rasism biografic“? În definitiv, tindem să blamăm colaboratorii, dar nu știm cine au fost ofițerii instituției.

VT: Nu e vorba de nici un fel de „fatalitate biografică“, ci de dreptul unei societăți de a-și cunoaște trecutul traumatic. Securiștii (ofițeri și informatori) au participat la perpetuarea Răului, la crearea unui sistem infernal în care fiecare bănuia pe fiecare, deci a unui univers din care dispărea orice noțiune de încredere și solidaritate, lăsând loc în schimb disperării și demoralizării cotidiene. Cineva ar trebui să scrie o istorie a disperării sub comunism. Evident, nu s-a ajuns la împlinirea acestui model orwellian. Ispita libertății este mai puternică decât menghina totalitară. În cazul informatorilor, părerea mea este că ei trebuie să facă două lucruri: mai întâi, un pas înainte, prin care să-și recunoască trecutul maculat moral. Apoi, un pas înapoi, deci să se abțină să facă pe mentorii Cetății, pe directorii de conștiințe, pe călăuzele morale.

Nimic nu-i califică în acest sens, ba chiar dimpotrivă. Doar astfel se va ajunge la transcenderea vinei. Expiațiunea implică mărturisire, rostire publică, asumare. Nu contează ce ne spun ei despre faptul că au „turnat“ din datorie patriotică, că au scris numai lucruri minunate despre amicii lor, că de fapt ei ne făceau un mare bine scriind despre noi, că alții ar fi putut scrie lucruri mult mai grave. Nu le datorăm nimic acestor domni