zece sau o sută și gîndește-te la chestia asta, dragul meu. Te-aș vrea un pic mai sceptic, ceva mai neîncrezător în acțiunile tale, mai distant și indiferent față de lucrurile mărunte. Știu că temperamentul tău nu se împacă deloc cu sfaturile pe care ți le dau, știu c-o să mă înjuri, dar trebuie neapărat să te potolești. Ca să-i poți stăpîni pe alții, învață, mai întîi, să te stăpînești pe tine însuți. Mîine seară am să-ți trimit o pijama și niște maiouri de corp și tot ce mai ai nevoie, dar pentru asta trebuie să-mi scrii. Fă tot ce e posibil omenește și neomenește și întoarce-te acasă. P.S. Cadavrul lui Titi se află încă la spital. I s-au făcut încă două autopsii. Te țin la curent cu situația lui. Situație – vorba vine. Pa.”

A doua zi, Mitică avu o convorbire cu un ofițer de Securitate (altul decît cel care îl vizitase acasă), un bărbat de aproape cincizeci de ani, volubil, simpatic, îi oferise o cafea și o țigară bună (Mitică refuzase), dînd impresia că, în ceea ce-l privește, nu acorda mare importanță incidentului cu procurorul și condamnarea („O să faceți recurs și chestiunea se rezolvă cu o pedeapsă la locul de muncă”), pe el îl interesa ca Mitică să-l ajute să dezlege „misterul Titi”. Ce voise acest individ de la lume și societate? Ideile lui erau sau nu periculoase pentru ideologia noastră? Există pericolul să fie preluate de vreun adept?

Mitică îl liniști: ideile lui Titi erau niște naivități, iar pericolul de a fi preluate și răspîndite nu există deoarece caietul respectiv nu a ajuns pe mîna nimănui.

— Lăsați-l pe bietul Titi să se odihnească în pace, spuse Mitică cu un glas obosit, iar ofițerul nu mai insistă.

Ajuns în celulă reluă scrisoarea către Nela, pe care o începuse cu o oră înainte, după ce luase un mic dejun copios, compus dintr-un șnițel, un copan de pui și un ou fiert.

— Așa pușcărie mai zic și eu, îi răspunse el milițianului, prietenul lui, care-i urase „poftă bună”.

Cum îți spuneam, draga mea, scrisoarea ta mi-a produs o dezamăgire egală cu vestea pe care mi-ai fi dat-o că ești decisă să mă părăsești (de frică sau oroare, sau amîndouă împreună) și că dorești să devii amanta lui Butușină. Într-adevăr, sfaturile tale sînt ieșite din mintea îngustă a unei gospodine chinuite de grija zilei de mîine, nu a unei profesoare de psihologie și filozofie. Ce dracu’ ați învățat voi acolo în facultate dacă ai ajuns să-mi trimiți la pușcărie citate despre cumințenie, răbdare, obediență și resemnare?! Nu ți-ai dat seama în puținele zile de cînd sîntem împreună cu cine ai de-a face? Că sînt un tip fără Dumnezeu, fără frică, fără milă și fără respect pentru nimeni? Știu că majoritatea celor din jurul meu mă cred nebun sau anormal (e același lucru, de fapt), dar asta prea puțin mă interesează, nu țin neapărat să se vorbească bine de mine. De altfel, cine ar putea să mă înțeleagă dintre cei cu care am de-a face în mod obișnuit? Asistenta Suzi, care e nebună? Butușină, care e cretin? Ceilalți medici din spital, care sînt niște ființe mediocre, resemnate, amatori de vînătoare, beții și femei, care își fac case spațioase, elegante, își cumpără mașini luxoase și își pregătesc copiii să intre cu orice preț la Facultatea de Medicină, care au șifonierele și cămările pline cu haine de blană, bijuterii, vînat, brînzeturi fine etc.? Măcar dacă ar fi capabili și cinstiți din punct de vedere profesional, dar nu sînt. Știu că n-am să-i pot schimba eu în bine pe toți (sau măcar pe vreunul din ei), dar nici mie nu-mi poate cere nimeni să fiu altfel decît vreau eu să fiu, adică să mă comport exact așa cum sînt. De altfel, îți declar foarte sincer că nu am un anumit program de viață, nu urmăresc ceva anume, nu vreau să fac vreo demonstrație în favoarea unui stil de viață, a unei anumite moralități. Nu. sînt, din cîte îmi dau seama, un individ haotic și spontaneu, instinctual și imprevizibil, de multe ori descopăr chiar și săvîrșesc anumite fapte imbecile, lipsite de sens, că sînt necioplit, grobian, vulgar, straniu și fără haz. Trebuie să-ți mărturisesc că nu mă plac cîtuși de puțin, îmi sînt mie însumi antipatic, uneori nu-mi găsesc decît defecte și-i înțeleg pe cei care se feresc de mine, și eu aș face la fel, în locul lor. Sînt convins că n-ai să mă poți iubi niciodată, oricîte eforturi ai face, dar n-ar fi exclus să putem sta împreună destulă vreme fără să ne incomodăm și să ne plictisim prea mult. Ce voiam să-ți mai spun? Mulți și-au închipuit că sînt un nefericit și că din cauza asta m-am abrutizat. Aiurea! Nici vorbă. Nu sînt deloc nefericit, nici n-aș avea cînd să fiu, puținul meu timp liber îl folosesc ca să dorm, de frică să nu cad a doua zi de pe picioare. N-aș putea spune însă că sînt fericit, și asta, în primul rînd, din cauză că nu știu exact ce înseamnă a fi fericit. Profesorul meu de fiziologie din facultate, o ființă de excepție, un mare filozof și un mare om, care, la șaizeci și doi de ani, cînd a fost obligat, din motive politice, să se pensioneze, s-a sinucis făcîndu-și o injecție cu stricnină, ne spunea că fericiți nu pot fi decît nebunii sau oligofrenii, cretinii, cei incapabili să-și pună vreo întrebare serioasă despre ei și despre ceilalți. Sigur că există și clipe izolate de fericire, momente de exaltare, dar astea țin mai mult de condiția noastră fizică: te simți bine trupește după somn și începi să fluieri în baie, mănînci ceva care îți face o plăcere grozavă etc. Sau vezi un film sau o piesă de teatru la care rîzi de te prăpădești, îți cumperi un obiect pe care ți-l doreai foarte mult, ești pescar și prinzi un pește mare, ești excursionist și admiri un peisaj superb etc. Fericirea ca o stare permanentă însă mi se pare imposibilă, absurdă și neomenească.