ea detestase fiecare clipă. Aerul fusese umed şi lipicios, drumeagul atât de îngust, încât nu putuseră să ridice o tabără ca lumea pentru noapte şi trebuiseră să se oprească direct la drumul regelui. Pâlcuri dese de copaci pe jumătate acoperiţi de ape se înghesuiau aproape de ei, iar de pe crengi alunecau perdele de mucegai albicios. Flori uriaşe înfloreau în mocirlă şi pluteau în ochiuri de apă stătută, însă dacă erai atât de prost încât să părăseşti drumeagul ca să le culegi, te aşteptau nisipurile mişcătoare care să te înghită, şerpii care pândeau din copaci şi şopârlele-leu, plutind pe jumătate scufundate în apă, precum buştenii negri, cu ochi şi dinţi.

Bineînţeles, nimic din toate astea nu o oprise pe Arya. Într-o zi venise înapoi cu rânjetul ei cabalin, cu părul năclăit şi hainele pline de mâl, ţinând un buchet de flori purpurii şi verzi pentru tatăl lor. Sansa continuase să spere că el îi va spune să-şi vină în fire şi să se poarte ca o doamnă de familie nobilă, aşa cum ar fi trebuit, însă el nu făcuse asta, ci doar o îmbrăţişase şi îi mulţumise pentru flori. Asta doar înrăutăţise lucrurile.

Apoi ieşi la iveală că florile purpurii erau numite săruturi otrăvite, iar Arya se alese cu o mâncărime pe mâini. Sansa credea ca asta îi servise drept lecţie, însă Arya râsese, iar ziua următoare se frecase cu nămol pe braţe, la fel ca o femeie ignorantă, de la ţară, doar pentru că prietenul ei, Mycah, îi spusese că asta alunga mâncărimea. Avea zgârieturi pe braţe şi umeri, dungi vineţii şi urme verzi şi gălbui, Sansa le văzuse când sora sa se dezbrăcase pentru culcare. Cum se alesese cu ele, numai cei şapte zei ştiau.

Arya continua, periind smocurile de blană încâlcită ale Nymeriei şi flecărind despre lucrurile văzute în călătoria spre sud.

– Săptămâna trecută am găsit un turn de pază părăsit iar cu o zi mai înainte am zărit o herghelie de cai sălbatici. Ar fi trebuit să-i vezi şi tu fugind, când au simţit mirosul Nymeriei. Lupoaica se răsucea sub strânsoarea ei şi Arya o muştrului. Încetează, trebuie să fac şi partea cealaltă, eşti năclăită toată.

– Nu trebuie să părăseşti coloana, îi reaminti Sansa. Aşa a zis tata.

Arya dădu din umeri.

– Nu m-am dus departe. Oricum, Nymeria a stat cu mine tot timpul. Şi nici nu plec mereu. Uneori, este distractiv să călăreşti pe lângă căruţe şi să stai de vorbă cu oamenii.

Sansa ştia totul despre oamenii cu care-i plăcea Aryei să discute: scutieri şi grăjdari şi slujnice, bătrâni şi copii dezbrăcaţi, călăreţi liberi, grosolani la vorbă şi de origine nesigură. Arya s-ar putea împrieteni cu oricine. Acest Mycah era cel mai rău; băiat de măcelar, de treisprezece ani, un sălbatic, dormea în căruţa cu carne şi mirosea ca un butuc de măcelărie. Doar vederea lui era suficientă ca Sansa sa se simtă rău, însă Arya prefera compania lui în locul ei. Sansa îşi pierdu răbdarea.

– Trebuie să vii cu mine, îi spuse surorii ei pe un ton ferm. Nu o poţi refuza pe regină. Septa Mordane te aşteaptă.

Arya nu o băgă în seamă. Smuci tare de perie. Nymeria mârâi şi fugi, jignită.

– Vino înapoi, aici!

– Vor fi prăjituri de lămâie şi ceai, continuă Sansa, pe un ton adult şi înţelegător. Lady se frecă de piciorul ei. Sansa îi scarpină urechile aşa cum îi plăcea ei, iar lupul se aşeză lângă ea pe picioarele din spate, privind cum Arya o fugărea pe Nymeria. De ce ai vrea să călăreşti un cal bătrân şi puturos şi să te umpli de băşici şi transpiraţie, când te-ai putea lăfăi în perne de puf şi să mănânci prăjituri cu regina?

– Nu-mi place de regină, zise Arya nepăsătoare. Sansa îşi opri respiraţia, şocată că Arya ar putea spune aşa ceva, dar sora sa trăncăni mai departe, fără oprire. Nici măcar nu mă va lăsa să o aduc pe Nymeria.

Îşi înfipse peria la centură şi-şi încolţi lupoaica. Nymeria o privi îngrijorată cum se apropie.

– O casă pe roţi regală nu este un loc pentru un lup, spuse Sansa. Iar Prinţesa Myrcella se teme de lupi, ştii asta.

– Myrcella este o bebeluşă. Arya o înşfacă pe Nymeria de gât, însă în momentul în care scoase peria din nou, lupul străvechi îi scăpă şi o luă la goană. Frustrată, Arya azvârli peria pe jos. Lupoaică rea! strigă ea.

Sansa nu se putu opri să nu zâmbească puţin. Maestrul dresor îi spusese odată că orice animal copiază comportamentul stăpânului. O îmbrăţişa scurt pe Lady. Lady o linse pe obraz. Sansa chicoti. Arya auzi şi se răsuci furioasă pe călcâie.

– Nu-mi pasă ce spui, mă duc să călăresc. Figura ei lungă, cabalină, avea acea expresie încăpăţânată care spunea că nu glumea deloc.

– Zeii au dreptate, Arya, uneori te porţi atât de copilăreşte, zise Sansa. Atunci, plec singură. Va fi chiar şi mai bine aşa. Lady şi cu mine vom mânca toate prăjiturile de lămâie şi ne vom simţi cât se poate de bine fără tine.

Se întoarse să plece, însă Arya strigă după ea.

– Nu te vor lăsa nici pe tine să o aduci pe Lady.

Dispăru înainte ca Sansa să se gândească ce să-i răspundă, fugărind-o pe Nymeria de-a lungul râului. Singură şi umilită, Sansa o luă pe drumul ocolit spre han, unde ştia că o aştepta Septa Mordane. Lady păşea fără zgomot lângă ea. Aproape că-i dăduseră lacrimile. Tot ceea ce voise ea era ca lucrurile să meargă bine şi drăguţ, aşa cum erau şi în balade. De ce nu putea fi Arya dulce şi delicată şi blândă, aşa ca Prinţesa Myrcella? I-ar fi plăcut să aibă o soră ca ea.

Sansa nu putea pricepe cum două surori, născute la doar doi ani diferenţă, erau atât de deosebite. Nu ar fi fost mai uşor dacă Arya ar fi fost un bastard, la fel ca fratele ei vitreg, Jon? Ea chiar şi arăta ca Jon, cu faţa acea lungă şi părul castaniu al Starkilor, fără nimic din mama lor în trăsăturile sau în culoarea tenului ei. Iar mama lui Jon fusese din