popor, sau aşa şuşoteau oamenii. O dată, pe când era mai mică, Sansa o întrebase chiar pe mama lor dacă nu fusese, cumva, o greşeală. Poate că grumkinii o furaseră pe sora ei adevărată. Însă mama izbucnise în râs şi spusese că nu, Arya era fiica ei şi sora adevărată a Sansei, sânge din sângele ei. Sansa nu-şi putea imagina de ce ar minţi mama despre aşa ceva, aşa că presupuse că era adevărat.

Pe măsură ce se apropie de centrul taberei, supărarea ei fu dată foarte repede uitării. O mulţime se adunase în jurul casei pe roţi a reginei. Sansa auzi voci agitate zumzăind ca albinele dintr-un stup. Uşile fuseseră deschise larg, văzu ea, iar regina stătea în capătul scărilor de lemn, zâmbind în jos spre cineva. O auzi spunând:

– Consiliul ne face o mare onoare, bunii mei lorzi.

– Ce se întâmplă? îl întrebă ea pe un cavaler pe care-l cunoştea.

– Consiliul a trimis călăreţi de la Debarcaderul Regelui pentru a ne escorta pe tot restul călătoriei, îi spuse el. O gardă de onoare pentru rege.

Nerăbdătoare să vadă, Sansa o lăsă pe Lady să-şi croiască drum prin mulţime. Oamenii se dădeau cu grabă la o parte din calea lupului străvechi. Când se apropie, văzu doi cavaleri îngenunchind în faţa reginei, în armuri atât de fine şi de arătoase, că îi veni să se frece la ochi. Unul dintre cavaleri purta un costum complicat din solzi albi, emailaţi, strălucitor ca un câmp acoperit de zăpadă proaspătă, cu ornamente şi catarame de argint care luceau în j soare. Când îşi scoase coiful, Sansa văzu că era un bărbat în vârstă, cu părul la fel de alb ca armura sa; totuşi, părea puternic şi graţios în pofida anilor. Pe umeri îi atârna mantia de un alb pur a Gărzii Regelui.

Companionul său era un bărbat de vreo douăzeci de ani, a cărui armură avea un pieptar de oţel de un verde-închis ca o pădure întunecată. Era cel mai frumos bărbat pe care căzuseră vreodată privirile Sansei; înalt şi solid, cu un păr negru strălucitor, care-i curgea pe umeri şi încadra o faţă proaspăt rasă, iar ochii săi verzi şi veseli se potriveau cu armura. Sub unul dintre braţe purta un coif cu coarne de cerb, ramurile lor maiestuoase lucind aurii.

La început, Sansa nici nu-l remarcă pe cel de-al treilea străin. Nu îngenunchease împreună cu ceilalţi. Stătea într-o parte, lângă cai – un bărbat sfrijit şi morocănos, care privea procesiunea în tăcere. Faţa lui era ciupită de vărsat şi lipsită de barbă, cu ochi afundaţi în orbite şi obraji scofâlciţi. Deşi nu era bătrân, mai avea doar câteva smocuri de păr căzându-i peste urechi, foarte lungi, ca la femei. Armura sa era formată din zale de un cenuşiu-metalic peste pielea întărită, fără nici un fel de ornamente, dezvăluind vechimea ei şi folosinţa îndelungată. Deasupra umărului drept se iţea mânerul din piele pătată al unei săbii prinse la spate; o sabie lungă, pentru ambele mâini, mult prea lungă pentru a putea fi purtată la şold.

– Regele a plecat la vânătoare, dar ştiu că va fi bucuros să vă vadă când se va întoarce, le spunea regina celor doi cavaleri care îngenuncheaseră înaintea ei, însă Sansa nu-şi putea dezlipi privirile de cel de-al treilea bărbat.

El păru să simtă apăsarea privirii ei. Încet, întoarse capul. Lady mârâi. O potopi o spaimă mai copleşitoare decât tot ce simţise ea până atunci. Se dădu înapoi şi se lovi de cineva.

Mâini vânjoase o prinseră de umeri şi, pentru o clipă, Sansa se gândi că era tatăl ei, dar când se întoarse văzu faţa arsă a lui Sandor Clegane, privind în jos spre ea, cu o gură strâmbată într-un zâmbet batjocoritor.

– Tremuri, fato, spuse el cu vocea-i aspră. Te sperii chiar atât de tare?

Chiar că o făcea, şi încă de când dăduse prima oară cu ochii de ravagiile pe care focul i le lăsase pe faţă, deşi acum i se părea că nu era nici pe jumătate atât de înspăimântător pe cât era celălalt. Cu toate astea, Sansa se smulse de lângă el, iar Câinele râse, iar Lady se puse între ei, mârâind un avertisment. Sansa se lăsă în genunchi pentru a-şi pune braţele pe după gâtul lupului. Toată lumea se adunase în jurul lor, icnind, iar ea putea simţi privirile oamenilor fixate asupra ei, iar ici colo se auziră comentarii înăbuşite şi hohote întretăiate.

– Un lup? zise un bărbat, iar altcineva adăugă:

– Pe şapte iaduri, ăsta-i un lup străvechi, iar primul bărbat spuse:

– Ce face aici, în tabără?

Glasul dogit al Câinelui explică:

– Starkii îi folosesc în loc de doici, iar Sansa îşi dădu seama că ea şi Lady erau privite de cei doi cavaleri străini, cu săbiile în mână, iar apoi i se făcu din nou frică şi ruşine. Lacrimile îi umplură ochii. O auzi pe regină spunând:

– Jeffrey, du-te la ea.

Iar prinţul ei sosi.

– Lăsaţi-o în pace, spuse el. Se aplecă asupra ei, minunat în veşmintele din lână albastră şi piele neagră, cu pletele sale blonde strălucind în soare ca o coroană. Îi întinse mâna şi o ridică în picioare. Ce s-a întâmplat, dulce doamnă? De ce te temi? Nimeni nu-ţi va face nimic. Puneţi-vă săbiile în teacă, toţi. Lupul este animalul ei de companie, asta-i tot. Apoi se uită spre Sandor Clegane. Iar tu, Câine, marş de aici, îmi sperii logodnica.

Iar Câinele, credincios ca întotdeauna, făcu o plecăciune şi se pierdu în mulţime. Sansa se străduia să-şi revină. Se simţea ca o proastă. Era o Stark de Winterfell, o domniţă nobilă şi, într-o bună zi, va fi regină.

– Nu a fost el, dulcele meu prinţ, încercă ea să explice. A fost celălalt.

Cei doi cavaleri străini schimbară priviri între ei.

– Payne? chicoti cel tânăr, în armura verde.

Cel mai vârstnic, în armură albă, îi vorbi Sansei pe un ton blând:

– Uneori, Ser Hyn mă sperie chiar şi pe mine, dulce doamnă. Are o înfăţişare înspăimântătoare.

– Aşa şi trebuie. Regina coborâse din casa pe roţi. Publicul se despărţi în două pentru a-i face loc. Dacă nemernicii nu se tem de dreptatea regelui,