Sansa îşi regăsi, în cele din urmă, vocea.

– Atunci, cu siguranţă că l-aţi ales pe cel care trebuie, Maiestatea Voastră, spuse ea, iar în jurul ei izbucni o furtună de râsete.

– Foarte bine spus, copilă, zise bătrânul în alb. Aşa cum se cuvine pentru fiica lui Eddard Stark. Sunt onorat să te cunosc, chiar dacă circumstanţele în care am făcut-o sunt atât de neobişnuite. Eu sunt Ser Barristan Selmy, din Garda Regelui.

Sansa ştia acest nume, iar acum bunele maniere pe care i le predase Septa Mordane de-a lungul anilor îi reveniră în minte.

– Lordul Comandant al Gărzii Regale, zise ea, şi consilierul lui Robert, regele nostru, şi înainte de el, al lui Aerys Targaryen. Onoarea este de partea mea, bunule cavaler. Chiar şi în nordul îndepărtat, trubadurii cântă faptele lui Barristan cel îndrăzneţ.

Cavalerul în verde râse din nou.

– Barristan cel Bătrân, vrei să spui. Nu-l flata prea mult, copilă, pentru că deja se ia prea în serios. Apoi îi zâmbi. Iar acum, fată cu lup, dacă îmi poţi spune şi cum mă cheamă, trebuie să accept că eşti, într-adevăr, fiica Mâinii.

Jeffrey se încorda lângă ea.

– Ai grijă cum vorbeşti cu logodnica mea.

– Pot să răspund, zise Sansa repede, pentru a potoli furia prinţului. Îi zâmbi cavalerului în verde. Coiful vostru are coarne aurite, domnul meu. Cerbul este blazonul Casei regale. Regele Robert are doi fraţi. Datorită fragedei voastre tinereţi, nu puteţi fi decât Renly Baratheon, Lord de Storm's End şi consilier al regelui, aşa că vă ştiu numele. Ser Barristan chicoti.

– Prin tinereţea lui fragedă, ar putea fi numai un filfizon zurbagiu, aşa îi spun eu.

Se porni un râs general, dezlănţuit de însuşi Lord Renly. Tensiunea de acum câteva clipe dispăruse, iar Sansa începu să se simtă bine... până ce Ser Hyn Payne dădu la o parte doi oameni şi se opri înaintea ei, fără nici o urmă de zâmbet. Nu spuse nici un cuvânt. Lady îşi dezveli colţii şi începu să mârâie, un mârâit jos, încărcat de ameninţări, dar de data asta Sansa o făcu să tacă punându-i o mână pe cap.

– Îmi pare rău dacă v-am ofensat, Ser Ilyn, spuse ea.

Aşteptă un răspuns, dar nu veni nici unul. Pe când omul o privea, ochii săi spălăciţi păreau să-i smulgă toate hainele de pe ea, apoi pielea, lăsându-i sufletul dezgolit înaintea lui. Tot tăcut, se întoarse şi plecă. Sansa nu înţelese. Privi către prinţ.

– Am spus ceva rău, Maiestatea Voastră? De ce nu mi-a vorbit?

– Ser Hyn nu este prea vorbăreţ de vreo paisprezece ani încoace, comentă Lord Renly cu un zâmbet viclean. Jeffrey îi adresă unchiului său o privire încărcată de ură, apoi luă mâinile Sansei într-ale lui.

– Aerys Targaryen i-a smuls limba cu cleştii.

– Vorbeşte însă cel mai elocvent cu sabia sa, rosti regina, iar devotamentul său pentru regatul nostru este indiscutabil. Apoi zâmbi cu graţie şi spuse: Sansa, eu şi bunii consilieri trebuie să discutăm până ce se întoarce regele împreună cu tatăl tău. Mă tem că va trebui să amânăm ziua ta împreună cu Myrcella. Te rog, transmite-i scuzele mele dulcii tale surori. Jeffrey, poate că eşti atât de bun încât s-o distrezi astăzi pe invitata noastră.

– Va fi plăcerea mea, mamă, zise Jeffrey oficial.

O luă de braţ şi o conduse de lângă casa pe roţi, iar moralul Sansei crescu vertiginos. O zi întreagă cu prinţul! Privi cu adoraţie spre el. Era atât de galant, se gândi ea. Modul în care o scăpase de Ser Ilyn şi de Câine era aproape ca în balade, ca pe vremurile când Serwyn al Scutului Oglindă o salvase pe Prinţesa Daeryssa din mâinile giganţilor, sau când Prinţul Aemon Cavalerul-Dragon apărase onoarea Reginei Naerys faţă de calomniile nemernicului Ser Morgii.

Atingerea mâinii lui Jeffrey pe mâneca sa îi făcu inima să bată mai repede.

– Ce ţi-ar plăcea să faci?

Să fiu cu tine, îşi spuse Sansa.

– Orice ai vrea tu să faci, prinţul meu.

Jeffrey se gândi o clipă.

– Am putea merge la călărie.

– Oh, dar ador călăria, spuse Sansa.

Jeffrey privi în spate, spre Lady, care le călca pe urme.

– Lupul tău ar putea speria caii, iar câinele meu pare să te sperie pe tine. Hai să-i lăsăm pe amândoi în urmă şi să plecăm numai noi, ce zici de asta?

Sansa ezită.

– Dacă vrei, zise ea nesigură. Cred că aş putea s-o leg pe Lady. Nu ştiam că ai un câine.

Jeffrey râse.

– Este, de fapt, câinele mamei mele. L-a pus să mă păzească, aşa că asta face.

– Vrei să spui, Câinele? zise ea. Îi venea să se ia la palme pentru că gândise atât de încet. Prinţul ei nu ar mai fi iubit-o dacă i s-ar fi părut atât de proastă. E bine să-l lăsam în urmă?

Prinţul Jeffrey păru deranjat că întrebase aşa ceva.

– Nu te teme, doamnă, sunt aproape un bărbat, şi nu mă lupt cu lemne, ca fraţii tăi. Tot ce-mi trebuie este asta.

Îşi trase sabia şi i-o arătă; o sabie lungă, lucrată cu pricepere pentru a i se potrivi unui băiat de doisprezece ani, din oţel albastru, strălucitor, forjată la castel, cu două tăişuri şi un mâner înfăşurat în piele şi un cap de leu din aur, la capăt. Sansa scoase o exclamaţie admirativă şi Jeffrey păru bucuros.

– Eu îi spun Colţul Leului, zise el.

Şi îi lăsară în urmă pe lupul străvechi şi pe păzitorul lui, pornind spre est, de-a lungul râului Trident, fără alt însoţitor decât Colţul Leului.

Era o zi frumoasă, ca vrăjită. Aerul era cald şi încărcat de mireasma florilor, iar pădurea avea aici o frumuseţe blândă pe care Sansa nu o mai văzuse niciodată în nord. Calul prinţului Jeffrey era un pursânge, iute ca vântul, şi-l călărea cu o indiferenţă nesăbuită, atât de repede, încât Sansa se străduia din greu să ţină pasul pe iapa ei. Era o zi pentru aventuri. Explorară cavernele de lângă malul râului şi urmăriră o pisică-umbră până la vizuina ei, iar când li se făcu foame, Jeffrey găsi un avanpost şi le spuse oamenilor să aducă vin şi mâncare pentru prinţul lor şi doamna