— Fii atentă, draga mea, a spus Bertie. Mai avem puţin şi ajungem.

Îndrumată de bunicul ei, Susan a cotit spre o fermă după aproape o sută de metri. A încetinit în apropierea unei case de cărămidă. Peste uşa din faţă se întindeau vrejuri uscate, pe care doar apropierea iernii le oprise să acopere şi ferestrele de la etaj. Oare toate satele din Anglia o să se pustiască de teama invaziei germane? s-a întrebat Susan în treacăt.

— Familia Jamison a plecat la Shrewsbury încă de când a început războiul, a spus Bertie. Cu mulţi ani în urmă, bătrânul s-a îmbolnăvit tocmai când îi fătau oile. Până s-a pus pe picioare, am avut eu grijă de turmă. Şopronul dă spre aerodrom. Mergi cu camionul în spatele casei, a adăugat el, arătând cu mâna.

Susan a parcat în faţa şopronului şi l-a ajutat pe Bertie să coboare din camion. După cum se aştepta, Bertie n-a vrut să se folosească de baston, dar a acceptat să se rezeme de braţul ei. Apoi, au deschis împreună uşa şopronului cu o rangă, în scârţâitul balamalelor ruginite. Înăuntru încă mirosea a balegă şi a paie vechi.

— Acolo sus, a spus Bertie, arătându-i o scară care ducea în pod. Vin şi eu după tine.

— Genunchii tăi...

— Mă descurc.

Susan s-a urcat pe scară, pe treptele lustruite în zeci de ani de ghete pline de noroi şi mâini asudate. Soarele palid de după-amiază pătrundea prin crăpăturile din scânduri. Când a ajuns sus, l-a auzit pe Bertie gemând în timp ce se căznea să urce. Susan s-a lăsat în genunchi, i-a prins mâinile şi l-a ajutat să ajungă în pod. S-a scuturat de paiele de pe haine, în timp ce Bertie s-a ridicat în picioare şi a deschis uşile. Lumina a inundat podul.

Bertie s-a uitat afară şi a mijit ochii.

— Prea departe pentru mine.

Susan a venit lângă el. De la înălţimea podului, aerodromul din North Weald se vedea clar, deşi era departe. Inima a început să-i bată cu putere.

— Ce vezi? a întrebat el.

Susan a scrutat cu privirea aerodromul, uitându-se după camioneta lui Bertie, încercând să descopere vreo urmă a lui Ollie ori a porumbeilor. Vălătucii de fum negru şi gros purtaţi de vânt mascau însă aproape totul.

— Un hangar în flăcări. Pompierii se luptă cu flăcările. Câţiva soldaţi astupă găurile pe o pistă.

A simţit că o lasă picioarele. S-a rezemat de uşă ca să nu cadă.

— Nu îl văd.

— Câte avioane?

Susan a desluşit rămăşiţele carbonizate a două avioane. Şi-a muşcat buza, încercând să-şi reţină lacrimile.

— Bombardiere sau avioane de luptă?

S-a uitat mai bine.

— Nu-mi dau seama.

Bertie şi-a ridicat bărbia.

— Înseamnă că sunt pe drum.

— De unde ştii?

— Pistele sunt de obicei pline de şiruri de avioane, dar nu şi când pornesc în misiune. Sunt sigur că au decolat când a început atacul, a spus el, luând-o pe Susan pe după umeri. Cred că aproape toţi porumbeii noştri sunt în drum spre Franţa.

— Şi acum ce facem?

— Mergem acasă şi îi aşteptăm să se întoarcă.

Susan a aruncat o ultimă privire asupra aerodromului devastat, dar distanţa, fumul şi lumina soarelui la apus o împiedicau să-l vadă pe Ollie. Şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat să fie în viaţă, apoi l-a ajutat pe Bertie să coboare din pod, după care au pornit înapoi.

În timp ce se apropia de casă, a fost copleşită de un sentiment de neputinţă şi inima a pornit să-i bată cu putere. Se aştepta să vadă camioneta lui Bertie parcată pe alee, pe Ducesa plimbându-se pe pervaz, şi pe Ollie aşteptând-o pe verandă. În locul lor, bătut de vânt, se înălţa doar cortul militar care le stătea în coaste ca un ghimpe.

— O să scape cu toţii, a spus Bertie fără convingere.

Susan a simţit schimbarea din vocea lui.

— Se întunecă. Mergi în casă. Eu mă duc să văd ce fac porumbeii.

Bătrânul a dat din cap şi a intrat şchiopătând în casă.

Susan a bătut mai tare cu lingura în cutia cu grăunţe, sperând că zgomotul ar putea cumva s-o aducă pe Ducesa acasă. S-a uitat de-a lungul aleii printre hulubării şi s-a rugat să-l vadă pe Ollie venind în camioneta lui Bertie. Soarele era la apus şi numai gândul că Luftwaffe urma să revină a împins-o să intre în casă.

Susan a scos nişte prosoape reci pentru genunchii umflaţi ai lui Bertie. Răul însă era făcut. Rotulele înroşite erau mari cât nişte pepeni galbeni. Când a simţit prosoapele pe piele, Bertie s-a schimonosit de durere.

Susan a vrut să dea un telefon ca să afle mai multe despre atac, dar liniile tot nu funcţionau. A încercat şi la aparatul de radio, dar a auzit doar nişte pârâituri, ca atunci când era oprit curentul. După ce a aprins o lumânare şi a tras perdeaua, s-a aşezat pe sofa şi a observat adâncitura lăsată de Ollie când se aşezase lângă ea, doar cu o seară în urmă. A mângâiat locul. Îi venea să plângă. Abia îl cunoştea, dar între ei se născuse imediat o legătură puternică. Avea încredere în el. Nu mai simţise aşa ceva pentru alt bărbat. Credea că, în pofida războiului şi a lumilor diferite în care trăiau, puteau să aibă o viaţă împreună. S-a rugat să scape nevătămat. Ollie, unde eşti?

— Nu-ţi pierde speranţa, draga mea, a spus Bertie frecându-şi genunchii. Trebuie să credem că Ollie e teafăr.

Susan a dat încet din cap.

— Şi Ducesa.

Tânăra şi-a ascuns faţa în mâini.

— Nu ţi-am spus până acum, Susan, a început Bertie, potrivind un prosop pe genunchi şi aplecându-se puţin. Când ai încercat să faci un incubator