Susan a înălţat capul şi l-a privit. În lumina lumânării, ţepii din barba căruntă îi tremurau.

— N-ai dat înapoi. Săptămâni întregi ai păstrat oul cald şi l-ai învârtit după ceas. Ba mai mult, după ce a ieşit din găoace ai hrănit puiul cu lapte de porumbel, până când a venit vremea să crească alături de ceilalţi.

Bertie a zâmbit uşor.

— N-a fost nici o minune. Ai sperat. Şi ai reuşit.

Susan s-a ridicat în picioare şi s-a dus lângă el.

— Să nu-ţi pierzi credinţa, a adăugat el, strângându-i uşor mâna.

Ea a dat din cap, apoi s-a dus la răcitor să mai ia un prosop rece ca gheaţa. Cuvintele bunicului i-au mers la inimă, ca şi grija lui neobosită de a umple golul lăsat de părinţi. În sufletul său însă ştia că era ceva în neregulă.

La lăsarea serii, Bertie a adormit în fotoliu, ca să nu se mai chinuie la urcatul scărilor. Capul i se mişca în sus şi în jos odată cu răsuflarea zgomotoasă.

Susan şi-a pus haina încet, să nu facă zgomot, şi a ieşit pe verandă. În depărtare, vedea Londra încercuită de flăcări, în timp ce zeci de reflectoare brăzdau cerul în căutarea de avioane inamice. A fost cuprinsă de un amestec de disperare şi vină. De ce l-am lăsat să plece? De ce am scăpat-o pe Ducesa din ochi? Se străduia să creadă că Ollie se va întoarce.

S-a simţit deodată cumplit de singură. A mângâiat balustrada verandei, unde stătuse cu Ollie în seara dinainte, temându-se că a pierdut iubirea vieţii ei. Şi-a şters lacrimile şi s-a rugat ca Ollie să apară pe alee la volanul camionetei, iar Ducesa să apară în zbor dintre mesteceni. A doua zi de dimineaţă, nu se întorsese nici unul.

Capitolul 25 EPPING, ANGLIA

Ciripitul matinal al vrăbiilor a făcut-o pe Susan să-şi ridice capul de pe genunchi. După ce s-a frecat la ochi, a zărit imediat camioneta lui McCreary parcată în faţa hulubăriilor. A tresărit. Ollie. Ducesa. S-a ridicat în picioare, cu încheieturile înţepenite de frig. A suflat în pumni. Cât timp oi fi dormit? Câteva minute? O oră?

Ferma era nefiresc de liniştită, pe cer nu se mai vedeau reflectoare şi avioane germane. Ecourile războiului îi rămâneau însă gravate în fibra trupului, ca şanţurile pe un disc de fonograf – o durere în timpane; o vibraţie sub tălpi; o senzaţie difuză de sfârşit de lume. Se întreba dacă tot restul vieţii, indiferent cât, avea să şi-l petreacă retrăind amintirea exploziilor de bombe.

Pe lângă ciripitul din pădure se auzea un uguit slab. Susan s-a dus la una din hulubării, unde a găsit pe podea mulţi porumbei, norocoşii care nu fuseseră încă trimişi în misiune. Dădeau din cap şi se învârteau în jurul tăvii. Sperase să o găsească pe Ducesa cocoţată pe butoiul cu grăunţe, dar acolo erau doar cutia de conserve ruginită şi lingura de lemn. A luat în mâini un porumbel şi l-a mângâiat pe aripi. Pasărea a clipit şi a început să uguie. A lăsat-o jos şi a pus mâncarea în tavă. Porumbeii s-au îngrămădit în jurul ei şi au început să ciugulească.

Acelaşi lucru şi la celelalte hulubării. Ducesa, nicăieri. Vederea atâtor boxe goale i-a umplut ochii de lacrimi. Fii tare ca oul, şi-a spus în gând. S-a ocupat de puii abia ieşiţi din găoace, de puiandri şi de porumbiţele care cloceau, apoi a intrat în casă să vadă ce face bunicul.

Scârţâitul uşii l-a trezit pe Bertie, care s-a îndreptat în fotoliu şi s-a şters la ochi.

Susan s-a descheiat la haină, sperând că bunicul nu îşi va da seama că a petrecut aproape toată noaptea pe verandă.

— Te-ai sculat cu noaptea-n cap, a spus el cu un căscat.

După ce şi-a pus haina pe umeraş, Susan s-a dus lângă el.

— Ce-ţi mai fac genunchii?

Bertie a dat la o parte prosoapele şi i-a pipăit.

— Minunat.

— Dar încă mai sunt umflaţi, a spus Susan, băgând de seamă că un genunchi era mai mare decât celălalt. Azi nu mai stai în picioare.

— O să-mi treacă, a spus el şi s-a ridicat, sprijinindu-se cu toată forţa de fotoliu. Ai dormit?

Susan a clătinat din cap.

— Mă duc să fac nişte ceai pentru amândoi, a spus el şi a pornit legănându-se spre bucătărie.

— Îl fac eu.

— Trebuie să-mi pun oasele astea bătrâne în mişcare.

Şi-a târât picioarele până la bucătărie. Înainte să ajungă la plită, s-a oprit la auzul unui motor care se apropia.

Susan a tresărit când a auzit zgomotul inconfundabil al camionetei lui Bertie – vitezele sărite şi zăngănitul pistoanelor. A împins uşa de perete şi a ieşit din casă. Când a văzut maşina venind pe alee urmată de un vehicul militar, a năpădit-o un val de speranţă. A coborât treptele verandei câte două şi a alergat la uşa şoferului. Din cabină a coborât un soldat şi inima i s-a oprit în loc.

— Unde este Ollie? l-a întrebat pe bărbatul necunoscut.

Soldatul şi-a scos boneta şi a început să o răsucească în mâini, de parcă storcea o cârpă.

— Nu ştiu, domnişoară.

Bertie a ieşit şi el din casă.

— Era cu soldaţii care au dus porumbeii la aeroport, a spus el.

Soldatul s-a uitat la bătrân şi a ridicat din umeri. Celălalt şofer a venit alături de camaradul său. I-a aruncat o privire lui Susan, apoi s-a întors spre Bertie.

— Nu ştim nimic despre el, noi am primit ordin să returnăm camioneta, a spus el, apoi a arătat spre cort. Am fost trimişi aici pe durata întregii misiuni.

Bertie a coborât treptele verandei cu mare băgare de seamă şi