— Mai mult ca sigur că vi s-a spus ceva, a spus el, apropiindu-se de cei doi.

— Doar atât, camioneta a rămas la aerodrom, iar şoferul se pare că a fugit în timpul atacului, a spus el şi i-a înmânat lui Bertie cheia.

— Se pare? a întrebat Susan. Dar nu s-a întors acasă. Ceva nu este în regulă.

— Asta este tot ce ştim, îmi pare rău, a spus soldatul şi şi-a pus boneta pe cap. Acum vă rog să mă scuzaţi, trebuie să montăm şi să verificăm alarmele.

Soldaţii au scos din vehicul nişte genţi din pânză măslinie şi au dispărut în cort.

Bertie şi-a luat nepoata pe după umeri şi au intrat în casă împreună.

Susan l-a urmărit pe Bertie încercând linia de telefon, care tot nu funcţiona, deşi oricum nu conta. Ştia că nu avea nici un rost să ia legătura cu aerodromul. RAF avea lucruri mult mai importante de făcut decât să caute un american dispărut, sau un porumbel.

— Să mergem, a spus Bertie, luându-şi haina.

— Unde?

— La spital. Să-l căutăm.

Cuvintele lui au împuns-o în inimă. Cu toate astea, i-a căutat bastonul şi l-a urmat repede.

După ce au dus înapoi camioneta lui McCreary, pe care au lăsat-o pur şi simplu pe alee, cu cheia ascunsă sub scaun, au pornit spre spitalul St. Margaret din Epping. Parcarea micuţului spital comunitar era plină, aşa că au lăsat maşina pe stradă. Susan a coborât, a luat bastonul bunicului din spate, dar Bertie coborâse deja şi o aştepta lângă bordură.

— Prefer să mă sprijin de tine, draga mea, a spus el.

Susan a lăsat bastonul în camionetă şi l-a luat de braţ. Ştia că bunicul trebuia să stea liniştit cât mai mult, sau măcar să se folosească de baston. În mod egoist însă, se simţea bine ajutându-l. I-a trecut prin minte că şi Bertie ştia bine acest lucru.

În timp ce se apropiau de intrare, în faţa spitalului a oprit o ambulanţă, urmată de un camion cu trei bărbaţi aşezaţi în spate. Medicii s-au dus în fugă în spatele ambulanţei, au deschis uşa şi au scos o targă. Deşi corpul victimei era acoperit cu totul, pântecul rotunjit care se înălţa de sub pătura de lână cenuşie a făcut-o pe Susan să încremenească. L-a strâns tare pe Bertie de braţ.

— La naiba, a şoptit el.

A vrut să-şi ferească privirea, dar aproape împotriva voinţei ei a rămas cu ochii aţintiţi asupra bărbaţilor din camion, care au sărit jos şi au scos încă o femeie, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte pătată. De pe targă îi atârnau picioarele pline de zgârieturi şi răni adânci. Femeia, însărcinată şi în chinurile facerii, se ţinea cu mâinile de burta umflată strigând: „Nu! E prea devreme!“

Femeile rănite au fost duse în grabă înăuntru. Maşinile au plecat, cu ambulanţa în faţă deschizând drumul cu sirena pornită. Susan îşi dorea cu disperare să se întoarcă acasă. S-a silit totuşi să facă un pas, încă unul şi încă unul, până au ajuns la uşă.

Înăuntru, doctorii şi infirmierele se agitau să le dea primul ajutor gravidelor de la maternitatea din Sprigg’ Oak. Susan şi Bertie i-au auzit vorbind că o mină paraşutată lovise o aripă a clădirii unde personalul medical şi gravidele se refugiaseră în lipsa unui adăpost antiaerian.

— Câţi? l-a întrebat Bertie pe un brancardier în vârstă care scotea o targă pe roţi.

Bărbatul s-a oprit. Avea ochii încercănaţi şi adânciţi în fundul capului de nesomn.

— Câteva zeci, cel puţin. Chiar mai mulţi, dacă socotim şi nou-născuţii, a spus el cu un suspin şi şi-a dres glasul. Încă se mai caută printre dărâmături.

Susan şi-a dus mâna la gură.

— Doamne, Dumnezeule! a exclamat Bertie.

— Putem să vă ajutăm cu ceva? a întrebat Susan.

Bărbatul şi-a şters faţa.

— Rugaţi-vă pentru ei.

Bertie şi-a pus mâna pe umărul brancardierului.

— Aveţi aici şi răniţi de la aerodromul North Weald?

Bărbatul a clătinat din cap.

— Au fost trimişi la Spitalul RAF din Ely.

Susan s-a uitat în urma lui cum împinge targa pe hol. Scârţâitul roţilor i-a dat fiori pe şira spinării.

A plecat din spitalul St. Margaret pricepând că războiul ajunsese şi în Epping. În timp ce se îndreptau în tăcere spre spitalul militar al aviaţiei, s-a gândit la viitoarele mame care veniseră la Sprigg’s Oak tocmai din Londra, în căutarea unui loc sigur în care să-şi aducă pe lume copiii. Dădeau viaţă într-o lume a distrugerii. Dar Luftwaffe le venise pe urme. Apropiaţii pierduseră nu doar o mamă, o fiică, o soţie; pierduseră şi un copil nenăscut. S-a întors spre Bertie să-i ceară o batistă, dar a văzut că tocmai îşi ştergea ochii cu ea.

La spitalul din Ely au ajuns înainte de prânz. Chiar şi în sala de aşteptare, mirosul de eter şi antiseptice era atât de pătrunzător, că Susan a încercat să-şi ţină respiraţia. Se aşezaseră la o coadă lungă, aşteptându-şi rândul la recepţionista care dădea informaţii rudelor disperate să primească veşti despre un fiu sau un soţ. În timp ce înaintau foarte încet, pe Susan o părăsiseră puterile tot gândindu-se că poate Ollie zăcea rănit într-un pat chiar în clipa aceea. I se făcuse pielea de găină, iar picioarele şi le simţea ca pe nişte beţişoare gata să se rupă. S-a agăţat de braţul lui Bertie ca să-şi potolească tremurul mâinilor. Când au ajuns în faţă, recepţionista s-a uitat prin evidenţele sale şi le-a spus:

— Nu avem civili aici, în nici un caz un american adus de la North Weald.

— Sunteţi sigură? a insistat Susan. Se numeşte Ollie Evans.

— Oliver, a intervenit Bertie.

Recepţionera a mai cercetat o dată hârtiile şi a clătinat din cap.

— Mă tem că nu avem pe nimeni cu acest nume.

O