— Mi se pare că ţinta evidentă este Pământul. Nu-i cinstit! Extra-solarul ar fi trebuit să ne contacteze pe noi, nu pe ei. Voi ce-aţi făcut?

— În principal, observaţii. Avem imagini a ceea ce pare a fi flacăra propulsiei. O flacără de fuziune, cu temperatura mai scăzută decât fuziunea noastră.

— Vasăzică, mai puţin eficientă, dar dacă foloseşte un statoreactor Bussard, combustibilul nu-l costă nimic. Cred totuşi că acum are viteza mai mică decât cea standard.

— Exact.

— Trebuie să fie o navă uriaşă. Poate chiar una militară. Ţinând seama de mărimea sursei monopoli…

— Nu neapărat. Ştii cum funcţionează o statosondă? Un câmp magnetic culege hidrogenul interstelar aflat sub formă de plasmă, îl dirijează şi-l concentrează până ce fuzionează. Diferenţa este că statosondele nu pot avea echipaj, deoarece prea mult hidrogen scapă sub formă de radiaţii. Într-o navă cu echipaj, ai nevoie de un control extrem de precis al câmpurilor de plasmă.

— Să fie chiar atât de mare?

— Micikov spune că da, dacă vine de la o distanţă suficient de mare. Cu cât vine mai de departe, cu atât a avut o viteză maximă mai mare.

— Mda…

— Devii paranoic, Nick. De ce ar dori o rasă alienă să trimită spre noi o navă militară?

— De ce ar dori să trimită orice fel de navă? Vreau să spun că n-are rost să ne lăsăm copleşiţi. O putem contacta înainte să atingă Pământul?

— M-am gândit şi eu la asta, iar Micikov a stabilit câteva traiectorii. Cel mai promiţător ar fi să pornim cu o flotă din punctul troian posterior al lui Jupiter în următoarele şase zile.

— Nu cu o flotă. Extrasolarul trebuie să ne considere inofensivi. Avem o navă mare în troiene?

— Pe Blue Ox. Trebuia să plece spre Juno, dar am rechiziţionat-o şi i-am golit încărcătura.

— Perfect. Ai procedat excelent. (Blue Ox era un cargobot imens, de dimensiunile pacheboturilor de lux ale Hotelului Titan, deşi nu la fel de elegant.) Avem nevoie şi de un calculator ultraperformant, în afară de cel obişnuit al navei. Plus un operator şi senzori suplimentari. Vreau să-l putem folosi ca translator — poate că extrasolarul comunică prin clipiri de ochi, prin unde radio sau prin modulări ale curentului. Crezi că putem introduce o navetă-solo în cala lui Blue Ox?

— Pentru ce?

— Pentru orice eventualitate. Să avem o barcă de salvare. Dacă extrasolarul are gânduri mai puţin paşnice, să existe o posibilitate de retragere.

Lit nu mai pomeni cuvântul paranoia, dar efortul de a se abţine fu vizibil.

— Are o navă mare, urmă Nick răbdător. Tehnologia lui este îndeajuns de avansată ca să-l poarte prin spaţiul interstelar. Ar putea fi prietenos ca un căţeluş, totuşi este posibil ca unul dintre noi să spună un cuvânt greşit. — Ridică telefonul şi ordonă: Faceţi-mi legătura cu Ahile, pe firul principal.

Avea să dureze o vreme până ce operatorul focaliza o rază laser spre Ahile. Nick închise şi aşteptă. Brusc, telefonul zbârnâi ascuţit.

— Da?

— Controlul Traficului, răsună un glas. Sunt Cutter. Biroul dumneavoastră dorea să ştie ceva despre sursa cea mare de monopoli?

Nick comută pe difuzor, ca să poată auzi şi Shaeffer.

— Exact. Despre ce-i vorba?

— Are traiectorie de joncţiune cu o navă centurană. Pilotul nu pare să evite joncţiunea.

— Ce fel de navă? strânse din buze Sohl.

— De la distanţa asta, nu ne putem da seama. Probabil că o navetă-solo de minerit. Joncţiunea va avea loc peste treizeci şi şapte de ore şi douăzeci de minute, dacă nici unul dintre ei nu se răzgândeşte.

— Ţineţi-mă la curent. Treceţi pe observaţie telescoapele din zonă. Nu vreau să scap nimic. Ai auzit? se adresă el lui Shaeffer după ce închise telefonul.

— Mda. Prima lege a lui Finagle.

— L-am putea opri pe centuranul acela?

— Mă-ndoiesc.

* * *

Ar fi putut să fie oricine. S-a dovedit a fi Jack Brennan.

Se afla la câteva ore de schimbarea traiectoriei spre Lună. Treapta abandonată a lui Mariner XX îi călărea naveta precum un geamăn siamez subnutrit. Sirena ei nu dispăruse din botul turtit, sirena aceea supersonică al cărei ţiuit reglase arderea combustibilului solid. Brennan se târâse înăuntru ca să verifice, ştiind că orice stricăciune putea reduce valoarea relicvei.

Pentru o unică folosinţă, treapta se găsea în stare perfectă. Ajutajul arsese puţin inegal, totuşi nu era nimic serios, evident, ţinând seama de faptul că sonda automată ajunsese la destinaţie. Muzeul Zborurilor Spaţiale avea să plătească o sumă frumuşică.

În Centură, contrabanda este ilegală, dar nu imorală. Contrabanda nu era mai imorală pentru Brennan decât ar fi fost neplata parcării pentru un planetar. Dacă te prind, te amendează şi asta-i tot.

Brennan era un optimist. El nu se aştepta să fie prins.

De patru zile, accelerase la aproape 1 g. Orbita lui Uranus rămăsese hăt-departe, înapoia lui; sistemul interior se găsea mult în faţă. Mergea al naibii de rapid. Nu existau efecte relativiste vizibile — nu gonea chiar atât de iute — totuşi la sosire va trebui să-şi potrivească ceasul.

Priviţi-l pe Brennan. Cântăreşte optzeci şi nouă de kilograme şi are înălţimea de un metru optzeci şi opt. Ca orice centuran, aduce mult cu un jucător de baschet lipsit de musculatură. Deoarece stă de peste patru zile în fotoliul-cuşetă de comandă, a început să arate şi să se simtă vlăguit. Totuşi, ochii săi căprui sunt limpezi şi alerţi, cu vederea perfectă, corectată prin microchirurgie la vârsta de optsprezece ani. Părul negru, cu fire drepte, este o bandă lată de trei centimetri, începând de la frunte şi traversând ţeasta rasă, arămie şi lucioasă. Este alb, iar bronzul Centurii nu-i mai închis decât pielea de Cordoba; ca de obicei, este vizibil numai pe mâini, pe faţă şi pe pielea craniului, deasupra gulerului. În rest, are culoarea îngheţatei de vanilie.

Are patruzeci şi cinci de ani şi pare de treizeci. Gravitaţia a fost blândă cu muşchii feţei lui, iar unguentul de creştere a avut efect asupra potenţialului început de chelie din creştetul capului. Cu toate acestea, liniile fine din jurul ochilor se disting clar acum, deoarece, de mai bine de douăzeci de ore, poartă pe chip o