și un altul vine din urmă?” „Nu, zise el, nu sînt așa de mare filozof ca tine, eu îndeplinesc sarcina pe care mi-a încredințat-o partidul, de a stîrpi pe toți dușmanii poporului, indiferent sub ce mască s-ar ascunde, și degeaba îmi vii tu cu teorii, chestii istorice și alte baliverne, n-avem noi acuma timp de asemenea parascovenii. După tine ar trebui să lăsăm burghezia să-și facă toate mendrele și noi să ne uităm și să filozofăm, c-o fi, c-o păți, pînă ne-am trezi toți omorîți de legionari și criminali de război care au format bande teroriste prin munți și atacă satele în haite, ca lupii… Lucrătorii noștri își dau viața urmărindu-i prin coclauri și mă mai ameninți și tu ca un inconștient, chiar aici în biroul meu…” „Da, zisei și eu cu ironie, am și poziția cea mai potrivită ca să vă ameninț!” „Da, dar ia să ai un pistol-mitralieră în mînă și să mă prinzi în munți, te-aș vedea eu că n-ai mai face cu mine teorii istorice și m-ai ciurui fără discuție, ca un dușman de clasă înrăit ce ești!” „De ce aș fi eu dușman de clasă? Faceți ipoteze cu pistoale-mitralieră și munți și asupra sentimentelor mele de clasă (deși știți din dosar că tata e muncitor), numai ca să mă puteți înfunda. Ce nevoie aveți? Nu vă ajung dușmanii din munți?”

Strania luminiță de la început reapăru în privirea lui odată cu răcnetele care urmară și, spre fascinația mea, nu se mai stinse tot timpul cît urlă: „Știu eu de ce fac astfel de ipoteze cînd rămășițele bandelor Sumanelor negre care n-au fost încă stîrpite s-au unit cu legionarii și criminalii de război care asasinează activiști de partid de la sate, crezînd că n-o să punem noi mîna pe ei și o să vină anglo-americanii să-i aducă iar la putere! Am spus: ancheta va lămuri ce e cu scrisoarea asta și cu ordinele care se așteaptă de la tine și, dacă se va dovedi că ești nevinovat, ți se va da drumul. Dacă nu, la canal, să puneți acolo umărul la o construcție măreață și să nu mai aveți cum să primiți sau să dați tot felul de ordine sau ordonanțe teroriștilor fugiți în Occident. Poate vă învățați minte!” O mînă mă bătu pe umeri și mă ridicai. Apăruse un securist care mă duse în celulă.

Ar fi trebuit totuși ca luminița aceea să mă salveze. Sau poate m-a salvat doar pe jumătate? Sau poate chiar mi-a salvat viața? Fiindcă după un proces care n-a durat mai mult de cincisprezece minute nu m-au trimis la canal, unde pe urmă am auzit că mulți au murit, ci m-au condamnat la trei ani de închisoare, practic la muncă forțată în minele de plumb de la Baia-Sprie. Mai bine a fost acolo decît cele trei luni petrecute în beciurile Securității, unde am fost torturat aproape tot timpul, nu fizic, ci prin agresiune și violență asupra intimității simțirii și gîndirii mele firești, pînă la halucinație, să spun ce era cu ordinele acelea, ce fel de ordine așteaptă acel Iustin să-i dau eu de-aici din țară? Eram smuls din somn în miez de noapte, dus într-un birou unde un ofițer, totdeauna altul, începea întîi prin a-mi oferi o țigară chiar din tabacherea lui, pe urmă: numele, prenumele, profesia, părinții, rudele, prietenii și povestirea detailată a tot ce-am făcut după 23 August și pînă în prezent. Aceeași povestire, de zeci de ori, uneori doar relatată, alteori scrisă. Apoi începea interogatoriul. Cînd l-am cunoscut pe Iustin? Ce fel de om era? Ce discutam împreună? Ce prieteni comuni mai aveam? Uneori ținîndu-mă în picioare, alteori pe un scaun fără spetează, ore în șir, și silit să povestesc neîncetat. Uneori cu lampa de birou în ochi, cu un bec orbitor, alteori silindu-mă să-l urmăresc, ca să-i pot auzi întrebările, plimbarea odihnită de-a lungul și de-a latul biroului. Ajunsesem să mă gîndesc cu nostalgie la primirea și interogatoriul colonelului ungur în biroul căruia nimerisem parcă din întîmplare în seara cînd fusesem arestat. Cînd am ieșit după trei ani l-am întîlnit odată pe stradă și l-am oprit. Nu mai era colonel și l-am întrebat dacă își mai aduce aminte, așa și pe dincolo, de un universitar, într-o seară, la el în birou… „Nu, dragă, mă confunzi, eu sînt ober chelner la restaurantul «Făgetul», de șapte ani lucrez acolo”, și s-a îndepărtat repede, stîrnindu-mi îndoieli. Totuși, nu mă înșelam, avea aceeași mustăcioară blondă și același păr ușor patinat și pieptănat lins. Același glas, dar bineînțeles nu aceeași bună dispoziție jovială de atunci. Mi-a rămas din acele trei luni petrecute la Securitate, pe lîngă un sentiment insuportabil de mare neliniște, pe care numai munca istovitoare din mină l-a mai atenuat, și o nedumerire. De unde învățaseră acei băieți, care mai toți erau cam de aceeași vîrstă cu mine și păreau toți ori de pe la țară, ori fii de muncitori, tortura rafinată cu ajutorul unui interogatoriu? Cine le dezvăluise astfel de secrete, care nu se coc decît prin practică veche în această meserie și bineînțeles în servicii la fel de vechi și cu tradiție? Nu știu cine îi învățase, dar n-am surprins la nici unul nici cel mai mic semn că ar fi vorba de o tehnică învățată. Nu, era una însușită și care făcea în întregime parte din chiar gîndirea lor intimă. Nu erau automate, cum s-ar putea crede. Simțeau că trăiesc în mod firesc torturîndu-mă pe mine și aveau surîsuri fine, cînd de fiecare dată protestam: dar am mai făcut aceste declarații de sute de ori. Sau: vă cred, și eu dacă aș fi în locul dumneavoastră aș fi nedumerit de această scrisoare și aș pune aceleași întrebări. Dar vă declar totuși că nu se ascunde nimic în acele cuvinte, că a fost o glumă absurdă, neverosimilă, stupidă, de studenți. Nici o fibră nu se mișca pe obrazul anchetatorului. Și continua, plesnind de sănătate, de satisfacție că era tînăr, ras proaspăt și pieptănat, cu guler bine călcat de nevastă-sa, care îl primea la întoarcere cu