Şi, după cum se întîmplă totdeauna, din clipa în care se luă hotărîrea ca monstrul să fie urmărit, el nu mai apăru. Timp de două luni nu se mai auzi nimic despre el. Nici o navă nu-l mai întîlni. Se părea că cetaceul aflase de comploturile care se urzeau împotriva lui. Se vorbise atîta despre monstru, chiar şi prin cablul transatlantic! De aceea unii glumeţi pretindeau că, printr-un şiretlic, monstrul oprise în drum vreo telegramă, aflînd astfel de toate uneltirile şi punîndu-se la adăpost.

Deci acum nu se mai ştia în ce parte să fie trimisă fregata, pregătită pentru o lungă călătorie şi echipată cu unelte de pescuit din cele mai bune. Şi nerăbdarea crescu mereu, pînă cînd, la 2 iulie, se află că un vas, care naviga pe ruta San Francisco—Şanhai, văzuse animalul cu trei săptămîni mai înainte în apele nordice ale Pacificului.

Ştirea aceasta dădu naştere unei emoţii de nedescris. Comandantului Farragut nu i se mai îngădui nici măcar un răgaz de douăzeci şi patru de ore. Proviziile erau încărcate. Cazanele de cărbuni erau pline pînă la refuz. Toţi oamenii din echipaj se găseau la posturi. Căpitanului nu-i mai rămînea decît să-şi aprindă cuptoarele, să le încingă şi să pornească. Nu i s-ar fi iertat nici măcar o jumătate de zi întîrziere. Dealtfel, comandantul Farragut nu dorea nici el altceva decît să plece cît mai curînd.

Cu trei ore înainte ca Abraham Lincoln să părăsească cheiul din Brooklyn, am primit o scrisoare redactată în felul următor:

Domnului Aronnax

Profesor la Muzeul din Paris           

Hotel «Fifth-Avenue»

New York

Domnule,

Dacă doriţi să faceţi parte din expediţia de pe Abraham Lincoln, guvernul Statelor Unite ar fi încîntat ca Franţa să fie reprezentată prin dv. în această expediţie. Comandantul Farragut vă ţine la dispoziţie o cabină.

Cu cele mai bune sentimente

J.B.HOBSON,

secretarul Ministerului Marinei

Capitolul III CUM DOREŞTE DOMNUL!

Cu trei secunde înainte de a sosi scrisoarea lui J. B. Hobson, nu mă gîndeam la urmărirea narvalului, cum nu mă gîndeam la nici o altă călătorie fără rost. Trei secunde după ce am citit scrisoarea onorabilului secretar al Marinei, mi-am dat în sfîrşit seama că adevărata mea chemare, singurul scop al vieţii mele era să vînez monstrul acela primejdios şi să scap lumea de el.

Dar, pentru că abia mă întorsesem dintr-o călătorie grea şi obositoare, aş fi vrut nespus de mult să mă odihnesc. Tînjeam de dorul de a-mi revedea ţara, prietenii, mica mea locuinţă din Jardin des Plantes şi dragele, preţioasele mele colecţii! Nimic însă nu m-a putut opri. Am uitat de toate — de oboseală, de prieteni, de colecţii — şi am primit, fără să mai stau pe gînduri, oferta guvernului american.

«Oricum, mă gîndeam, toate drumurile duc spre Europa, şi monstrul are să fie atît de cumsecade încît să mă ducă spre coastele Franţei. Animalul acesta de treabă se va lăsa prins în mările Europei pentru plăcerea mea personală, şi nu vreau să aduc Muzeului de istorie naturală din Paris mai puţin de jumătate de metru din halebarda lui de fildeş».

Dar pînă una-alta, trebuia să caut narvalul în nordul Oceanului Pacific, ceea ce însemna că trebuia să pornesc pe un drum opus aceluia care duce spre Franţa.

— Conseil! am strigat cu o voce nerăbdătoare.

Conseil, servitorul meu, era un tînăr cinstit care mă întovărăşea în toate călătoriile; un flamand cumsecade, pe care-l iubeam şi care la rîndul său mă iubea, un om de un sînge rece puţin obişnuit, ordonat din principiu, harnic din deprindere, nemirîndu-se niciodată de nimic, foarte îndemînatic, priceput la orice, şi care, în ciuda numelui său, nu dădea niciodată sfaturi{4} — nici măcar atunci cînd nu-i erau cerute.

Avînd mereu de-a face cu savanţii care trăiau cu noi în Jardin des Plantes, Conseil începuse să ştie cîte ceva. Devenise un specialist în clasificările biologice, putînd să străbată cu o uşurinţă de acrobat toate încrengăturile, grupele, clasele, subclasele, ordinele, familiile, genurile, subgenurile, speciile şi varietăţile. Dar ştiinţa lui se oprea aici. Clasificarea era viaţa lui şi altceva nu-l mai interesa. Foarte priceput în teoria clasificării, dar foarte puţin priceput în practică, el n-ar fi putut deosebi, cred, un caşalot de o balenă! Şi totuşi, ce băiat cumsecade şi vrednic!

Timp de zece ani, Conseil mă urmase pretutindeni unde mă chemase ştiinţa. Şi niciodată n-am auzit de la el vreo vorbă despre lungimea sau despre oboseala vreunei călătorii. Niciodată nu se codea cînd îşi închidea valiza ca să plece într-o ţară oarecare, China sau Congo, oricît de îndepărtată ar fi fost acea ţară. Mă urma oriunde, fără să stea pe gînduri. Se bucura de o sănătate de fier, de muşchi solizi, şi era de un calm desăvîrşit.

Avea treizeci de ani şi vîrsta lui faţă de a mea era ca cincisprezece faţă de douăzeci. Cer iertare dacă spun în felul acesta că aveam patruzeci de ani.

Totuşi, Conseil avea un cusur: fiind de un formalism îndrăcit, nu mi se adresa niciodată decît la persoana a treia, fapt care uneori mă cam scotea din sărite.

— Conseil! am strigat din nou, începînd plin de nerăbdare să mă pregătesc de călătorie.

Fireşte, nu puneam la îndoială devotamentul acestui tînăr. De obicei nu-l întrebam dacă vrea sau nu să mă urmeze în călătoriile mele; de data aceasta însă era vorba de o expediţie care putea să se prelungească la nesfîrşit, de o călătorie plină de primejdii, în urmărirea unui animal în stare să scufunde o fregată ca pe o coajă de nucă. Toate acestea puteau să dea de gîndit chiar omului cel mai calm din lume. Oare ce avea să spună Conseil?

— Conseil! am strigat pentru a treia oară.

— Domnul m-a chemat? întrebă el intrînd.

— Da, băiete! Fă-mi bagajele şi pregăteşte-te de plecare. Peste două ore pornim.

— Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil.

— N-avem nici o clipă de pierdut. Pune în geamantanul meu tot ce trebuie pentru călătorie: haine, cămăşi, ciorapi, fără să le numeri, cît poţi mai multe, şi grăbeşte-te!

— Şi colecţiile domnului? se interesă Conseil.

— O să ne ocupăm mai tîrziu de ele.

— Cum? Şi arhioterium, hiracoterium, oreodon, heropotamus şi toate celelalte schelete...

— Vor fi păstrate la hotel.

—