Le arătă mecanismul simplu prin care, pe ultimii doi metri din fiecare porţiune de opt metri, toţi embrionii erau uşor clătinaţi simultan pentru a se familiariza cu mişcarea. Făcu o aluzie la gravitatea aşa-numitei „traume a decantării“ şi enumeră precauţiile luate pentru reducerea la minimum a acelui şoc primejdios, printr-o pregătire şi educare corespunzătoare a embrionului îmbuteliat. Le mai spuse că într-un punct situat în jurul celui de-al două sutelea metru se făceau teste pentru determinarea sexului. Le explică apoi sistemul de etichetare: un T pentru masculi, un cerc pentru femele, iar pentru hermafrodiţi – un semn de întrebare negru pe fundal alb.

— Căci, fireşte, zise domnul Foster, în marea majoritate a cazurilor, fertilitatea este pur şi simplu o pacoste. Un singur ovar fertil din o mie două sute ar fi întru totul suficient pentru scopurile noastre. Dar noi dorim să avem de unde alege. Şi bineînţeles că întotdeauna trebuie să ne luăm o amplă marjă de siguranţă. Ca atare, permitem dezvoltarea normală a unei cote mult mai mari, pînă la treizeci la sută dintre embrionii feminini. Celelalte femele primesc o doză de hormoni sexuali masculini la fiecare douăzeci şi patru de metri de pe restul parcursului. Rezultatul: la decantare sînt ca nişte viţele sterpe, oarecum hermafrodite – perfect normale din punct de vedere structural, dar sterile – afară doar de faptul că manifestă totuşi o uşoară tendinţă de a avea barbă (recunoscu el cu neplăcere). Sterilitatea lor este garantată. Şi asta ne permite în fine eliberarea din domeniul unei simple imitaţii servile a naturii şi pătrunderea în lumea mult mai interesantă a invenţiei umane.

Domnul Foster îşi frecă mîinile. Într-adevăr, nu se mulţumea doar să clocească embrioni – lucru pe care îl putea face orice vacă.

— Noi recurgem şi la predestinarea şi condiţionarea lor. Ne decantăm pruncii ca fiinţe umane socializate, Alfa sau Epsilon, ca viitori vidanjori sau ca viitori… (era cît pe-aci să spună „viitori Controlori Mondiali“, dar luînd seama, spuse:) viitori Directori de incubatoare.

DCIC primi cu un zîmbet complimentul.

Treceau prin dreptul metrului 320 de pe raftul 11. Un tînăr mecanic Beta-Minus lucra cu şurubelniţa şi şublerul la pompa de surogat sanguin. În timp ce răsucea şuruburile, huruitul motorului electric coborî cu un semiton, şi apoi cu încă unul. Jos, tot mai jos… O ultimă răsucire, o verificare a numărului de turaţii şi gata. Mecanicul înaintă spre pompa următoare şi făcu aceeaşi operaţie de reglaj.

— Aşa se reduce numărul de turaţii pe minut, explică domnul Foster. În felul acesta surogatul e furnizat mai încet; ca atare, trece prin plămîni la intervale mai lungi; deci embrionul primeşte mai puţin oxigen. Nimic nu poate fi mai bun decît lipsa de oxigen pentru a menţine un embrion sub nivelul normal.

Şi domnul Foster îşi frecă iarăşi mîinile cu extremă satisfacţie.

— Dar de ce trebuie să menţineţi un embrion sub nivelul normal? întrebă cu multă candoare un student.

— Dobitocule! strigă Directorul, care nu mai scosese de mult o vorbă. Dar nu ţi-a dat prin gînd că un embrion Epsilon trebuie să aibă şi o ereditate Epsilon şi un mediu Epsilon?

În mod evident, aşa ceva nu-i trecuse prin cap studentului, care se ruşină cumplit.

— Prin oxigenare precară, obţii o castă inferioară, explică domnul Foster, citînd o lozincă. Primul organ afectat este creierul, apoi scheletul. Cu 70 la sută din cantitatea normală de oxigen obţii pitici. Dacă o reduci şi mai mult, ies monştri fără ochi…

După o pauză, domnul Foster conchise:

— Care nu ne sînt de nici un folos. În schimb (şi vocea îi redeveni încrezătoare şi entuziastă), dacă am putea descoperi o tehnică pentru reducerea perioadei de maturizare, ce triumf, ce binefacere ar fi pentru Societate! Gîndiţi-vă la cal.

Se gîndiră.

— E deja matur la vîrsta de şase ani. Elefantul abia la zece ani. În schimb, omul nu este matur din punct de vedere sexual nici la treisprezece ani; iar maturitatea fizică o atinge doar la douăzeci de ani. De-aici, bineînţeles, şi acel rod al dezvoltării întîrziate – inteligenţa umană.

Şi apoi, după un răstimp, domnul Foster exclamă cu îndreptăţită indignare:

— Dar la Epsiloni nu avem nevoie de inteligenţă umană!

Şi mai rezultă din explicaţiile lui că Epsilonii n-au nevoie de inteligenţă şi nici nu o obţin. Dar cu toate că mintea de Epsilon se maturizează la zece ani, trupul de Epsilon nu este capabil de muncă decît de la optsprezece încolo. Ani îndelungaţi de imaturitate superfluă şi irosită. O, dacă dezvoltarea fizică ar putea fi accelerată pînă ar ajunge la fel de rapidă ca a unei vaci, ce economii imense ar realiza Comunitatea!

— Imense! murmurară şi studenţii, căci entuziasmul domnului Foster era molipsitor.

Apoi intră în detalii tehnice foarte specializate: vorbi despre coordonarea anormală între glandele endocrine care îi făcea pe oameni să crească atît de încet; postulă ca o explicaţie o mutaţie biologică. Dar oare efectele acesteia nu puteau fi inversate? Oare printr-o tehnică adecvată nu se putea modifica în sens invers embrionul individual Epsilon, pentru a atinge acelaşi nivel al normalului ca la cîini şi la vaci? Tocmai asta era problema, şi era pe cale de rezolvare.

La Mombassa, Pilkinton produsese indivizi maturi din punct de vedere sexual la vîrsta de patru ani şi din punct de vedere fizic la şase ani şi jumătate. Un adevărat triumf al ştiinţei, însă inutil din punct de