dreptate. Dar asta nu schimbă lucrurile. Cercetările care se referă la om și societatea omenească trebuie făcute cu un anumit scop, bine determinat. Iar noi, în momentul de față, nu avem de la cine primi nici măcar două foi dactilografiate conținând Sarcina Tehnică. Și nici n-avem nevoie. Trebuie să stabilim noi înșine ce țeluri stau, în prezent, în fața omului.

— M-da… Înainte vreme țelurile erau simple: să supraviețuiești și să-ți perpetuezi neamul. Ca să le atingi trebuia să te zbați pentru vânat, pentru pieile de animale, pentru foc… să te aperi cu bâta de fiare sălbatice și de cunoscuți, să sapi în lut o peșteră cu o singură încăpere, fără confort, și toate celelalte. Dar în societatea contemporană aceste probleme sunt în cea mai mare parte rezolvate. Muncești undeva și ai un minimum de existență asigurat, ce mai încolo și încoace! N-ai să mori. Poți să faci și copii — în cel mai rău caz statul o să-și ia sarcina de a-i crește și educa… S-ar părea că oamenii de azi trebuie să aibă noi năzuințe, cerințe și necesități.

— O, există din toate până peste cap! Tendința spre confort, spre distracții, spre o muncă interesantă și curată. Necesitatea de a avea o societate aleasă, de a obține unele lucruri care să-ți satisfacă vanitatea, cum ar fi titlurile, funcțiile, distincțiile. Cerința de a te îmbrăca elegant, de a avea o hrană gustoasă, de a bea, de a te bronza la soare, de a afla lucruri noi, de a citi cărți, de a râde, de a te împodobi, de a avea noutățile la modă…

— Dar toate acestea nu reprezintă esențialul, lua-le-ar dracul! Esențialul nu poate consta în asemenea fleacuri. Oamenii nu vor și nici nu pot să se întoarcă la traiul primitiv de demult. Ei caută să stoarcă totul din mediul contemporan, modern și lucrul acesta mi se pare natural. Dar în spatele năzuințelor și necesităților lor trebuie să existe un anumit scop? Un scop nou, un țel, o nouă rațiune a existenței…

— Într-un cuvânt, care e sensul vieții? E o problemă uimitor de actuală, de nouă, nu? Ne-am înțeles deci. Am știut dinainte că o să ajungem aici! Dublura se ridică în picioare, făcu câteva mișcări ca să se dezmorțească și se așeză din nou.

În felul acesta — la început cu hi-hi-hi și ha-haha, apoi din ce în ce mai serios — am purtat noi această discuție, de fapt, cea mai importantă pentru munca noastră. Nu o dată am avut prilejul — la un păhărel de coniac sau doar așa, în pauza pentru fumat — să discut și despre sensul vieții, și despre orânduirea socială, și despre destinele omenirii. Inginerilor și savanților le place tot atât de mult să vorbească despre această lume în care trăim, ca și gospodinelor despre scumpirea vieții și decăderea moravurilor. Gospodinele se ocupă de treaba asta ca să-și afirme spiritul gospodăresc și virtutea, iar cercetătorii ca să demonstreze, unul în fața altuia, vederile lor largi… Dar discuția noastră era incomparabil mai grea decât palavrele inginerești. Noi suceam și răsuceam ideile ca pe niște bolovani. Totul era legat de responsabilitate. După discuție trebuiau să urmeze fapte și acțiuni — fapte și acțiuni în care nu era admisibil să greșești.

Nu ne mai era somn.

— Bine. Să admitem că sensul vieții constă în satisfacerea necesităților. De orice fel, după dorința sufletului. Dar ce necesități și cerințe omenești poți satisface creând oameni noi? În fond, oamenii creați artificial vor avea, la rândul lor, necesități și cerințe! E un cerc vicios.

— Nu e așa. Sensul vieții este să trăiești. Să trăiești din plin, în libertate, interesant, creator. Sau cel puțin să năzuiești spre asemenea obiective.

— „Din plin!” „Sensul vieții!” „Năzuințe!” Dublura se ridică de pe patul pliant și începu să se plimbe prin cameră. „Interese”, „necesități”… mamă-mamă, ce nebuloase sunt toate astea! Asemenea noțiuni aproximative ar fi fost foarte potrivite acum două secole, dar astăzi… Naiba știe ce fel de Sarcină Tehnică poate fi elaborată, dacă nu există cunoștințe exacte despre om! Prin ce vector se exprimă năzuința? În ce unități se măsoară interesele?

(Toate astea ne-au descurajat atunci și ne descurajează și acum. Ne-am obișnuit cu noțiuni precise — „parametri”, „gabarit”, „volum de informație”, „acțiune rapidă în microsecunde” — și ne-am lovit de înspăimântătoarea aproximație a cunoștințelor despre om. Ele sunt bune într-o discuție, dar, pentru dumnezeu, cum să te ghidezi după ele în cercetările cu caracter practic… Unde stăpânește o lege simplă și crudă: dacă nu știi ceva cu precizie, înseamnă că nu știi nimic.)

— Uff… Îi invidiez pe cei ce au inventat bomba atomică. Dublura se ridică în picioare și se rezemă de tocul ușii ce da spre balcon. „Acest dispozitiv, gentlemani, poate să distrugă o sută de mii de oameni!” Și imediat a devenit clar că trebuie construite Oack-Ridge și New-Hanford[2]… Dar instalația noastră poate să producă oameni, gentlemani!

— Unii oameni fac cercetări asupra uraniului… Alții construiesc uzine pentru îmbogățirea uraniului, spre a obține izotopul necesar… A treia grupă construiește bomba… A patra, din considerente politice superioare, dă un ordin… Grupa a cincea lansează bomba asupra grupei a șasea, adică asupra locuitorilor din Hiroshima și Nagasaki… A șaptea… Da, stai… aici e ceva!

Dublura mă privea cu multă curiozitate.

— Înțelegi, noi raționăm strict logic și nu ne putem descurca din hățișul de paradoxuri, de întrebări moarte de tipul: „În ce constă sensul vieții?” Și știi de ce? În natură nu există „Om, în general”. Pe Pământ trăiesc oameni diferiți, care au tendințe diferite, adesea contradictorii. Să zicem că un om vrea să trăiască bine. Dar pentru asta inventează arme ucigătoare. Sau o contradicție simplă: un tânăr vrea să devină mare savant, dar n-are chef să-și roadă coatele pe altarul științei — nu e pe placul lui. Și acești oameni diferiți trăiesc în condiții diferite, se găsesc în împrejurări diferite, visează la unele, năzuiesc spre altele, și obțin altele… Iar noi i-am băgat pe toți într-o oală.

— Păi dacă o să trecem la indivizi în parte și vom ține seama de toate amănuntele…