— Iar tu ai vrea ca totul să fie cât mai simplu, ca la crearea blocurilor de memorie pentru mașina de calcul, da? Dar aici e cu totul altceva.

— Înțeleg că e cu totul altceva. Descoperirea noastră e complexă, ca omul însuși. Nu poți să înlături, să simplifici nimic pentru a lucra mai ușor. Dar ce idei constructive decurg din formidabila ta cugetare că toți oamenii sunt diferiți? Da, chiar așa, constructive, pentru munca practică.

— Pentru muncă… M-da. E greu…

Discuția ajunsese iar într-un punct mort. Jos, lângă casă, mestecenii foșneau în bătaia vântului. Cineva se apropie de bloc fluierând, apoi trânti ușa de la intrare. Dinspre balcon venea răcoarea nopții.

Dublura se uita la bec cu o privire stupidă, lipsită de sens. Mi-am dat dintr-odată seama de ce nu l-am recunoscut imediat atunci când ne-am întâlnit în parcul institutului. În fond, nici un om nu se cunoaște pe sine. Noi nu ne vedem. În fața oglinzii noi ne corectăm mimica, în mod inconștient, după imaginea din oglindă, facem pe interesanții, ne înfrumusețăm. Noi nu ne auzim vocea, pentru că oscilațiile propriului laringe ating timpanele urechii nu numai prin aer, ci și prin intermediul oaselor și mușchilor capului. Noi nu ne vedem dinafară.

De aceea fiecare om, în adâncul sufletului său, se consolează cu gândul că el nu e la fel cu ceilalți, că e deosebit. Cei din jur sunt altceva. În privința lor totul e clar. Dar el însuși e altfel. Are ceva în el… în privința asta nu-l poți duce. El o știe precis. Dar, de fapt, suntem cu toții și deosebiți, și la fel cu toți ceilalți.

Dublura își curăță o unghie, îmi aruncă o privire și, înțelegându-mi gândul, izbucni în râs.

— Și, totuși, până la urmă cum sunt oamenii — diferiți sau identici?

— Și diferiți și identici. Se poate deduce un adevăr obiectiv de aici — desigur, nu din proastele tale maniere. E vorba de producția tehnică a unui nou sistem informațional — Omul. Tehnica produce și alte sisteme: mașini, cărți, dispozitive, aparate… Toate aceste produse au ceva comun, sunt identice, standardizate. În orice carte, dintr-un anumit tiraj, totul este identic, până și greșelile de tipar. Și cu un dispozitiv din aceeași serie lucrurile stau la fel. Și indicatoarele, și scala, și limitele de toleranță, și termenul de garanție sunt aceleași. Deosebirile sunt neînsemnate. Într-o carte textul este ceva mai citeț, decât în alta, un dispozitiv are o zgârietură sau, la temperaturi înalte dă o diferență ceva mai mare decât altul similar.

— … dar în limitele toleranței.

— Bineînțeles. În limba științei noastre se poate spune că volumul informației individuale din fiecare asemenea sistem artificial este neglijabil de mic, în comparație cu volumul de informații comun pentru toate sistemele din clasa respectivă. Dar la om lucrurile nu se prezintă la fel. În oameni este cuprinsă o informație generală (biologică, cunoștințe generale despre lume), dar în fiecare individ, în parte, există o cantitate uriașă de informație personală. Ea nu poate fi trecută cu vederea, neglijată, deoarece fără ea omul nu este om. Înseamnă că individual omul nu corespunde unui standard. Înseamnă că…

— … toate încercările de a găsi pentru om niște „parametri” optimi, cu o toleranță admisă de maximum cinci procente, este o pierdere de timp zadarnică. Perfect! Asta te consolează?

— Nu. Dar e cruda realitate.

— Prin urmare, noi, în munca noastră, nu putem scăpa cu nici un chip de aceste noțiuni groaznice și misterioase cum ar fi sensul vieții, interesele omului, caracterele, dorințele, binele, răul… și poate că… Nici chiar de suflet? Îmi dau demisia.

— N-ai să ți-o dai. La drept vorbind sunt ele chiar atât de misterioase, aceste noțiuni? În definitiv, în viață toți oamenii își dau prea bine seama de felul cum stau lucrurile. Așa, de exemplu, comentează o faptă urâtă și spun: „Știți, asta e o ticăloșie”. Și toată lumea e de acord.

— Toată lumea, afară de ticălos, ceea ce, de fapt, este esențial… El se lovi cu mâinile peste șolduri. Nu, eu nu te înțeleg! Nu-ți ajunge că te-ai ars cu un cuvințel atât de simplu ca „înțelegerea”? Vrei să trasezi sarcina și în ceea ce privește „binele” și „răul”? Mașina nu sesizează subtextul, nu înțelege glumele, rămâne indiferentă față de bine sau rău… De ce râzi?

Pe mine, într-adevăr, mă apucase râsul.

— Nu înțeleg cum poți tu să nu mă înțelegi pe mine? Doar tu — sunt eu!

— Asta nu e la obiect. Înainte de toate eu sunt cercetător, iar abia după aceea Krivoșein, Sidorov, Petrov! Era evident că-l apucase logoreea. Cum o să lucrăm, neavând reprezentări precise despre miezul chestiunii?

— Păi… cum se lucra, să zicem, la începuturile electrotehnicii. Pe atunci toată lumea știa ce înseamnă „flogiston”, dar nimeni n-avea habar de tensiunea, de intensitatea curentului, de inducție. Ampere, Volta, Henri, Ohm erau pe vremea aceea doar niște nume. Tensiunea se determina cu ajutorul limbii, cum fac astăzi băieții cu bateriile. Curentul îl depistau după depunerile de cupru pe catod. Și totuși oamenii lucrau. Iar noi… Dar ce te-a apucat?

Acum dublura se tăvălea de râs.

— Îmi închipui că peste vreo douăzeci de ani o să existe o unitate de măsură pentru cine știe ce, numită „Krivoșein”… Oh, nu mai pot!..

Mă apucase și pe mine râsul și m-am trântit pe canapea.

— Ei, va exista și un „Krivoșeinnometru”… La fel ca ohmmetrul!

— Și „microkrivoșeini… Sau, dimpotrivă, „megakrivoșeini” — prescurtat „megakri”… Oh!

Îmi place să-mi amintesc cum nechezam amândoi. Eram, evident, nedemni de descoperirea noastră. Am râs pe săturate. Apoi am redevenit serioși.

— Desigur că te inspiră exemplele din istorie, spuse dublura. Dar nu de asta avem noi nevoie. Galvani putea să se înșele cât poftea cu privire la „electricitatea animală”, Seebeck putea să afirme cu încăpățânare că în termoelemente nu apare termoelectricitate, ci termomagnetism”. Din această cauză natura lucrurilor nu se schimbă. Mai devreme sau mai târziu adevărul ieșea la iveală, pentru că elementul principal era analiza informației. Analiza! Dar la noi e vorba de sinteză… În cazul nostru, omul nu se