Lvov s-a întors imediat la Petrograd şi, în ziua următoare (26 august), la orele 6 după-amiaza, s-a întâlnit din nou cu Kerenski. Aşa cum în întrevederea cu Kornilov pretinsese că vorbeşte în numele primului ministru, s-a prezentat acum ca emisar al comandantului-şef al armatei. Fără să îi pomenească lui Kerenski de alternativele pe care i le prezentase lui Kornilov, Lvov i-a declarat că generalul solicita puteri dictatoriale. Kerenski, care îl suspecta de multă vreme pe Kornilov că nutreşte astfel de ambiţii, i-a cerut lui Lvov să pună pe hârtie solicitările generalului. Lvov a scris următoarele: „Generalul Komilov propune ca:

1. La Petrograd să fie proclamată legea marţială.

2. Întreaga autoritate militară şi civilă să fie încredinţată comandantului-şef al armatei.

3. Toţi miniştrii, inclusiv primul ministru, să demisioneze şi autoritatea executivă provizorie să fie transferată adjuncţilor lor, până la formarea de către comandantul-şef al armatei a unui nou cabinet.

Textul ultimatumului fusese în realitate pregătit de Lvov şi prietenii lui politici, care erau convinşi că numai o dictatură militară ar mai fi putut salva Rusia şi încercau prin acţiunea lor stângace să provoace instaurarea ei.

Neliniştea lui Kerenski sporea. În cursul serii a luat legătura cu Kornilov prin teleimprimator. Benzile convorbirii, care ni s-au păstrat, nu lasă nicio îndoială asupra faptului că cei doi aveau în minte lucruri diferite. Kerenski, referindu-se la ultimatumul lui Kornilov (dar fără a-l cita) şi dându-se drept Lvov, i-a cerut lui Kornilov să confirme. Kornilov, convins că mesajul se referea la cererea lui ca primul ministru şi Savinkov să vină la Moghilev, a răspuns afirmativ. Kerenski a interpretat răspunsul ca o confirmare că generalul dorea să capete puteri dictatoriale. Cea mai benignă interpretare a comportamentului primului ministru ar fi că, din cauza epuizării nervoase, devenise incapabil să mai raţioneze corect. Asupra lui planează însă suspiciunea că ceea ce a aflat era exact ceea ce dorea să afle şi că atâta aştepta.

„Probele” i s-au părut suficiente lui Kerenski pentru a lua decizia de a-l elimina pe Kornilov. Neluând în seamă cererile insistente ale lui Savinkov de a lua încă o dată legătura cu cartierul general, pentru a lămuri ceea ce el considera a fi o tragică neînţelegere, Kerenski a convocat cabinetul şi a solicitat puteri dictatoriale, în scopul contracarării unui complot contrarevoluţionar pus la cale în rândurile armatei. În zori, Kerenski i-a adus la cunoştinţă lui Kornilov că fusese destituit din funcţia de comandant-şef şi urma să se prezinte la Petrograd.

Între timp, Kornilov, care nu avea cum să-şi imagineze ce interpretare dăduse Kerenski convorbirii lor, a ordonat desfăşurarea de trupe pe care guvernul o ceruse prin intermediul lui Savinkov, pentru suprimarea rebeliunii bolşevice care se anticipa. La orele 2:40 noaptea, generalul îi telegrafia lui Savinkov: „Corpul [de Cavalerie] va fi masat în împrejurimile Petrogradului începând cu seara de 28 august. Rog decretaţi legea marţială la Petrograd.” Dacă mai era nevoie de o dovadă că generalul nu plănuise niciun puci, telegrama de mai sus pare mai mult decât suficientă: de ce ar fi prevenit Kornilov guvernul, dacă trimisese Corpul de Cavalerie cu intenţia de a-l răsturna? Şi, totodată, de ce a rămas în Moghilev, lăsând conducerea operaţiunii pe seama unor subordonaţi?

Primirea la cartierul general, la 27 august, orele 7 dimineaţa, a telegramei în care Kerenski anunţa destituirea lui Kornilov i-a descumpănit pe generali. Iniţial, au crezut că au de-a face cu un fals, nu doar pentru că telegrama contrazicea ceea ce Kornilov credea că stabilise cu primul ministru, dar şi din cauza modului ei de redactare. În cele din urmă, generalii au tras concluzia că telegrama era poate autentică, dar primul ministru căzuse în mâinile bolşevicilor şi acţiona sub constrângere. Kornilov a refuzat de aceea să îndeplinească ordinele lui Kerenski până când situaţia nu avea să fie lămurită.

În aceeaşi zi, Savinkov l-a contactat pe Kornilov, aflând abia cu acea ocazie de implicarea lui Lvov. Kerenski însă a refuzat să revoce ordinul: era decis să nu mai dea înapoi şi a emis o declaraţie de presă în care îl acuza pe Kornilov de trădare. Acuzaţia lui Kerenski a declanşat furia necontrolată a lui Kornilov, care se simţea atins în punctul lui cel mai sensibil, patriotismul. După citirea declaraţiei, el a renunţat să mai creadă că primul ministru ar fi fost prizonierul bolşevicilor, considerându-l drept un intrigant abject, un provocator care intenţiona să discrediteze armata şi pe comandantul ei. A transmis forţelor armate un mesaj în care califica acuzaţiile lui Kerenski drept „minciuni sfruntate” şi reamintea circumstanţele care îl obligaseră să acţioneze aşa cum o făcuse. Cerea poporului rus să i se alăture pentru salvarea ţării şi se angaja să îi respingă pe germani şi să convoace Adunarea Constituantă. Toate acestea echivalau cu o rebeliune: Komilov se răzvrătea într-adevăr, dar abia după ce fusese acuzat pe nedrept de răzvrătire.

Corpul de Cavalerie apropiindu-se de Petrograd, Kerenski a dat o nouă declaraţie, în care populaţia era anunţată că generalul Kornilov, acţionând „în mod trădător”, retrăsese trupe de pe front pentru a le trimite împotriva capitalei. Generalului Alexandr Krîmov, în schimb, i-a telegrafiat că în oraş domneşte liniştea şi că nu există primejdia unor tulburări, drept care trupele trebuiau să-şi oprească imediat înaintarea. L-a invitat pe Krîmov la el, garantându-i siguranţa personală. Când acesta a sosit, i-a dat ordin să se prezinte la Curtea Militară şi Navală. Krîmov s-a retras în apartamentul unui prieten şi şi-a tras un glonte în inimă.

A existat o „conspiraţie a lui Kornilov”? În mod aproape cert, nu. Elementele de care dispunem indică mai degrabă existenţa unei „conspiraţii a lui Kerenski”, menită să-l discrediteze pe comandantul armatei, acuzat că s-ar fi pus în fruntea unui – imaginar, dar de mulţi anticipat – complot contrarevoluţionar, a cărui demascare urma să-i aducă primului ministru o popularitate fără egal. Nu poate fi o coincidenţă faptul că niciunul dintre elementele unui puci adevărat – liste ale conspiratorilor, planuri de organizare, semne de cod, programe – nu au ieşit vreodată la iveală. Nici Kerenski, nici bolşevicii nu au putut găsi