— O dactilografă, 6.000.

  — Ca să scrie articolele?

  — Nu, adresele abonaţilor, corespondenţa administraţiei, întors aşa, cum sta, a întrebat mirat:

  — Adresele abonaţilor nu se tipăresc?

  — La început, până se fixează, se scriu numai la maşină. Tata a mârâit, şi-a ciupit mustaţa tunsă…

  — Hâm! Hâm!

  — Cinci mii de lei un expeditor.

  — Asta ce e?

  — Expediază prin poştă gazeta, o dă în Bucureşti vânzătorilor.

  — Asta nu poate s-o facă administratorul?… Sau servitorul…?

  — Nu, aceia au altceva de făcut… În redacţie: trei redactori a câte 20 de mii pe lună… 60 de mii… Doi a câte…

  — Mă rog, întâi pune un director cu 20 de mii pe lună… Doi redactori, unul cu 10 mii şi altul cu 8 mii pe lună.

  Lui Ladima nu-i venea să creadă:

  — Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu 8 mii de lei pe lună.

  — Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru 8 mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… Că mor, săracii, de foame…

  Ladima s-a sculat din fotelul negru de la birou, unde semăna cu Marcel Prevost, luminat de lampa cu abajur verde…

  — Domnule Vasilescu, aşa nu se poate face gazeta. Şi tata a simţit că a mers prea departe.

  — Domnule, de ce-ţi trebuie atâţia redactori?

  — Îmi trebuie în fiecare zi: un articol de fond, un articol în mijloc, un articol coloana 6- 7 în margine, un foileton… Unul dintre acestea îl voi scrie eu, celelalte trei, alţi trei redactori… Vom face rotaţie la fiecare dintre categorii. Mai sunt necesari doi redactori, pentru cursive şi pagina literară, că trebuie s-o punem, câţiva cronicari, trei reporteri, un secretar de redacţie, un ajutor, doi corectori… E un minimum de personal la gazetă… Cum vezi, în total 166 de mii pe lună…

  Tata a zâmbit aproape cu duioşie, ca unui bolnav.

  — Ta. Ta. Ta. Asta nu se poate, domnule Ladima… Nu se poate… Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete.

  Ladima a sărit în sus, cu mustaţa indignată, şi ceea ce mă uluieşte azi, când ştiu din scrisorile Emiliei ce lipsuri ducea, e îndârjirea şi hotărârea cu care dicta sutele de mii.

  — Dar atunci vom apărea cu material trezit, cunoscut din ziarele de dimineaţă.

  — Îl mai aranjaţi dumneavoastră… În afară de dumneata, doi redactori şi un secretar de redacţie ajunge… Patru inşi pot scrie foarte bine o gazetă.

  Amicul meu a făcut ochii verzi mari cât prunele, obrajii poroşi i s-au contractat:

  — Dar secretarul de redacţie… Nu scrie la nici o gazetă din lume. El numai adună materialul, îl pune în ordine, paginează…

  — De ce să nu scrie? Va scrie…

  Rezultatul a fost că Ladima a plecat acasă… Declarând că în condiţiile acestea el nu poate să-şi „ia răspunderea”.

  L-am căutat cu maşina… Am trimis şoferul sus să-l cheme, căci îl luasem dinadins (şi pe urmă l-am trimis acasă pe jos). Am fost la Şosea şi i-am explicat ce greşeală ar face să refuze. Ştiu că tata e în stare să discute, cu şanse de succes, orice i se prezintă, chiar chestiuni pe care nu le cunoaşte, căci aplică principii permanente de conducere în afaceri. La fel a câştigat şi acum, căci Ladima a cedat, şi bugetul a fost fixat la 336 de mii (adică mai puţin chiar decât fixase tata însuşi, în cea dintâi hotărâre a lui) plus o sumă de 100 de mii pentru „lansare”. Localul a fost găsit pe strada Matei Millo, la etajul al doilea… Nu ştiu cum era, că n-am fost niciodată…

  Uşa se deschide fără nici un avertisment, şi apare din nou Emilia, care se îndreaptă spre şifonier. Tresar enervat:

  — Dragă, închide, te rog, uşa bine…

  — Dar nu e nimeni… Dacă-ţi spun… E o verişoară a noastră, croitoreasă, care a venit să-mi probeze rochia. Trebuie să-i aduc nişte garnitură.

  — Şi-adineauri, ce a fost zgomotul acela?

  — Care zgomot… N-a fost nici un zgomot.

  — O bubuitură, nu ştiu ce-a fost. Cu faţa mirat caligrafiată:

  — A! A căzut un ghiveci cu flori, când s-a întors Cleo în jurul meu, să prindă cu ace. De ce n-ai dormit…?

  — Dragă n-am nevoie să dorm, mă simt bine şi aşa… Mai fumez… Dar închide repede uşa.

  Caută, întoarsă, în sertarul de jos şi cum stă aşa, cu bucile pline aşezate pe călcâie, şoldurile şi coapsele imperiale, care întind chimonoul lipit ca o piele, desfăcute, i s-au dilatat enorm. E un maximum de Emilia, e propria ei statuie.

  — Vin numaidecât, nu te supăra… Mai avem puţin.

  E o situaţie imposibilă. Deşi m-am acoperit cu cuvertura până la gât, mă simt gol, penibil de stânjenit pentru mine, pentru ele, pentru aceea care e afară şi nu se poate să nu gândească, să nu-şi închipuie ce e înăuntru… Dar…

  Succesul gazetei, trebuie să recunosc, a întrecut cu totul planurile dintâi. George Ladima, după ce s-a ocupat cu pasiune de organizarea ei, o scria – căci el o scria mai toată – cu atâta înfrigurare şi cu un soi de curaj aspru, neaşteptat, încât izbutise să surprindă atenţia şi interesul publicului. O botezase Veacul, şi când propusese numele acesta, Ladima avea o voce gravă şi groasă, cu o drojdie de dispreţ, căci îl transformase în simbol. Nae Gheorghidiu, nu numai că nu apărea în nici un mod la gazetă, dar nu lua parte nici la reuniunile de seară, după masă, la noi în biroul cel mare şi întunecat, cu foteluri de piele neagră răbufnită, prea mari, cu lămpi cu abajur verde, care nu luminau în jos, auriu, decât mescioarele pe care erau aşezate… Tata era cel care